Cu mărime de suflet

      ,,[...] Astazi viața noastră a devenit lipsită de bucurie si grea pentru ca s-a imputinat eroismul, marimea de suflet. Chiar si oamenii duhovnicesti gandesc negustoreste. Ajung sa traiasca o viata, chipurile, duhovniceasca, dar de fapt cauta sa se desfateze de orice pana acolo incat sa nu se osandeasca. Unii ca acestia socotesc: “Asta osandeste? Nu osandeste. Deci ma pot desfata de ea”. In problema postului spun: “Maine este vineri. In seara asta pot sa mananc carne pana la douasprezece fara cinci. Asadar ada sa mancam! Dupa douasprezece nu mai merge; se schimba ziua; este pacat”. Adica vor ca nici raiul sa nu-l piarda, dar si in aceasta viata sa se desfateze. Si astfel prin prisma acestei cugetari negustoresti a lor vad si cele despre pacat si cele despre iad. Insa de ar fi gandit cu marime de suflet, ar fi spus: “Hristos S-a rastignit si a suferit atatea pentru mine si eu sa-L ranesc cu o fapta pacatoasa de a mea? Nu pentru altceva nu voiesc sa merg in iad, ci pentru ca nu voi putea suferi sa-L stiu mahnit pe Hristos pentru faptul ca sunt in iad”.

Sa nu facem binele cu socoteli, ca sa luam plata, ci sa ne nevoim din dragoste pentru Hristos. Orice facem, sa-l facem curat, pentru Hristos; sa luam aminte sa nu aiba inlauntru ceva omenesc, iubire de sine, interes etc. Sa avem in minte ca Hristos ne vede, ne urmareste si sa incercam sa nu-L mahnim. Altfel se destrama si credinta noastra si dragostea noastra."


Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință Duhovnicească

Ce nu cunoaște un părinte tânăr la începutul vieții de familie

1. că deși vine cu multe patimi din familie și eșuează în primele încercări din educația copilului său, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate deveni un părinte excelent, și asta fără cursuri și fără un talent pedagogic înnăscut. Dar este nevoie de multă rugăciune...
2. că un copil mic poate avea gura mare și te poate convinge să îi faci pe plac, dar dacă ești hotărât și ferm, cedează
3. că reușita educației constă în a găsi un echilibru între a-i respecta copilului libertatea pe care Însuși Dumnezeu i-a dăruit-o și o respectă, și a impune niște limite, atât de necesare pentru formarea unui om

(Am ținut să notez aceste concluzii, deoarece la baza lor au stat niște temeri îndelungate care m-au frământat după nașterea primului copil. A nu se înțelege că am reușit să le pun în practică, ci doar mi s-au clarificat în minte.)

Ce zice Ștefan

      Dimineața, la 8, dormind eu un somn mai mult zgomotos decât profund:

      - Hai, măi mamă, trezește-te, ce atâta respirație ?!

      - Sunt păianjeni sub pat?

      - Nu.

      - De ce nu sunt?

 

      Lui Ștef îi place cântecul ,,O vioară mică de-aș avea". Mergând la Breaza, unde mamaia lui are o vecină Viorica, am putut asculta varianta ,,O viorică mică de-aș avea".

 

      După o zi în care mi-a cerut tot ce a văzut cu ochii (,,mami dă-mi și mie..."), seara în timp ce întindeam rufe pe balcon: Mami, dă-mi și mie noaptea!"

 

      Mai ascultăm Cutiuțele muzicale, în care e o melodie ,,Hai la horă, măi, flăcăi/ Să jucați bătuta măi". Supărat că nu i se îmbinau două piese, Ștef zice: ,,Stai aici, măi flăcăi"

 

      Versuri originale marca Ștefan: ,,și părintele plângea/în biserică să-l ia"

 

      Când a venit mama să stea la noi, i-am pus Ostrovul, 3 Pilde și alte filme. După jumătate de oră de privit, flăcăul ne reproșă: ,,creștinilor!"

 

      Tot mama l-a întrebat ,,ce scoate pompa aia (de țitei) din pământ?", și ca să-l ajute i-a spus prima silabă ,,ți...". Ștef: ,,țigănie!"

     

 

 

Fustă și pantalon

      În urmă cu câteva luni, am avut o scădere în privința mărturisirii. Furată de gândul că mă ocup singură de doi copii și ar trebui să îmi fac deplasările și ieșirile din casă mai ușoare, am început să port (din nou) pantaloni: la cumpărăturile din timpul zilei și la parc. Istoria pantalonului la mine s-a încheiat în liceu când, sătulă de glasul conștiinței care mă mustra la fiecare mers către și de la școală, i-am zis mamei că vreau să port fuste, iar pantalonii i-am lăsat de-o parte. (La care mama mi-a dat bucuroasă fustele ei pepit de când era ea tânără, :D yes, I know). Pantaloni am mai purtat ocazional, la sport, la magazinul de la colț, la țară și acasă. Ei bine, ce-mi veni acum două luni să reiau acest articol vestimentar? Gândul s-a fixat de mai mult timp, mai ales că nu mi-a fost chiar la îndemână să mă acomodez în noul oraș de reședință. Am ajuns să gândesc că, uite e mai comod așa, uite că port bluze peste panatalon și deci nu e așa rău, că sunt singura din parc care poartă fuste - da, și aici am atins punctul sensibil. De fapt, toate aceste gânduri s-au învârtit în jurul observării subconștiente că în Ploiești femeile tinere nu prea poartă fuste. Cumva faptul că fac notă discrepantă m-a determinat să mă schimb eu în loc să stau drept, să stau cu frică și să iau aminte. Când am sesizat că deja e prea mult pantalon, am spovedit și pantalonul a fugit în șifonier mult mai ușor decât înainte de spovedanie, deoarece trebuie să recunosc că mă cam ,,înjugase".

      De ce este fusta o mărturisire a lui Hristos? Deoarece creștinul este chemat să-L mărturisească (așa cum am citit alaltăieri într-un articol, cea mai mare faptă bună a creștinului este mărturisirea lui Hristos), iar acest lucru nu se face ieșind în fața blocului și strigând la oameni ,,sunt creștin!", ci prin fapte mărunte, de la îmbrăcăminte la comportament - da, detaliile contează. Noi femeile Îl mărturisim pe Domnul printr-o îmbrăcăminte decentă, destinată femeilor (cine nu știe istoria pantalonului, să caute pe Google).