Fustă și pantalon

      În urmă cu câteva luni, am avut o scădere în privința mărturisirii. Furată de gândul că mă ocup singură de doi copii și ar trebui să îmi fac deplasările și ieșirile din casă mai ușoare, am început să port (din nou) pantaloni: la cumpărăturile din timpul zilei și la parc. Istoria pantalonului la mine s-a încheiat în liceu când, sătulă de glasul conștiinței care mă mustra la fiecare mers către și de la școală, i-am zis mamei că vreau să port fuste, iar pantalonii i-am lăsat de-o parte. (La care mama mi-a dat bucuroasă fustele ei pepit de când era ea tânără, :D yes, I know). Pantaloni am mai purtat ocazional, la sport, la magazinul de la colț, la țară și acasă. Ei bine, ce-mi veni acum două luni să reiau acest articol vestimentar? Gândul s-a fixat de mai mult timp, mai ales că nu mi-a fost chiar la îndemână să mă acomodez în noul oraș de reședință. Am ajuns să gândesc că, uite e mai comod așa, uite că port bluze peste panatalon și deci nu e așa rău, că sunt singura din parc care poartă fuste - da, și aici am atins punctul sensibil. De fapt, toate aceste gânduri s-au învârtit în jurul observării subconștiente că în Ploiești femeile tinere nu prea poartă fuste. Cumva faptul că fac notă discrepantă m-a determinat să mă schimb eu în loc să stau drept, să stau cu frică și să iau aminte. Când am sesizat că deja e prea mult pantalon, am spovedit și pantalonul a fugit în șifonier mult mai ușor decât înainte de spovedanie, deoarece trebuie să recunosc că mă cam ,,înjugase".

      De ce este fusta o mărturisire a lui Hristos? Deoarece creștinul este chemat să-L mărturisească (așa cum am citit alaltăieri într-un articol, cea mai mare faptă bună a creștinului este mărturisirea lui Hristos), iar acest lucru nu se face ieșind în fața blocului și strigând la oameni ,,sunt creștin!", ci prin fapte mărunte, de la îmbrăcăminte la comportament - da, detaliile contează. Noi femeile Îl mărturisim pe Domnul printr-o îmbrăcăminte decentă, destinată femeilor (cine nu știe istoria pantalonului, să caute pe Google).