Grădinița

      Ispita vremurilor noastre: wegan sau cu carne? margarină sau unt? bio sau traditional? grădiniță sau ținut copilul acasă? homeschooling sau școală normală? Nu iartă pe nimeni frământarea această, este vremea libertății de opțiune, ești pus față în față cu alegerea. Nu e bine nici așa :).

      În privința grădiniței, am încercat și încerc în continuare să mă las în voia Domnului. Personal, Ștefan mi se pare cam mic pentru grădiniță (mai ales când mă gândesc că eu am fost abia la 5 ani - etalonul ,,pe vremea mea, eu am făcut ca mine și așa este cel mai bine".)

      L-am înscris la stat, are o educatoare foarte în regulă, tradiționalistă, e cam departe de casă (15 min mers pe jos). Deocamdată suntem în perioada de probă. Dificultățile ar fi: a început să plângă din a treia zi, trebuie să îmbrac și să car 2 copii de câte 2 ori pe zi, 5 zile pe săptămână, pe ploaie/ninsoare/frig, asta dacă nu iau mașina - și cu mașina ocolesc mult din cauza unor lucrări, depășind 15 min. Cum mă simt? Încă ciudat: las copilul care mi-a stat lipit zi de zi, plângând în brațele unei femei străine, mi se pare că mă obosesc mai mult decât să mă folosesc, gânduri peste gânduri dacă e bine ce fac, mă rog mai mult pentru Ștefan decât înainte, căci i-l predau lumii pentru 3 ore. A, și beneficiez de doar 2h30 acasă pentru treburi (adică doar cu un copil).

      Aștept să se limpezească lucruile. Nu mi-am închis nicio ieșire: așa cum îl pot lăsa până la sfârșitul anului școlar, în caz că îi place, la fel de ușor îl voi și retrage, dacă nu se simte bine. După discuții cu alți oameni și după citirea mai multor articole pe această temă, mi-am dat seama că nu trebuie să pun școala mai presus de copilul meu, adică fie ce-o fi, el trebuie să facă această școală, să se chinuie, să îndure zilnic colegi care îi fac probleme sau profesori absurzi. Ci trebuie să fiu atentă la nevoile lui sufletești și să rămân deschisă spre schimbări, dacă e cazul. Sau chiar spre homeschooling, deși încă nu mă atrage așa mult ideea asta. De altfel maica Magdalena, ucenica starețului Sofronie din Essex, a formmulat o idee extrem de interesantă în cartea sa pe care am citat-o într-una din postările anterioare: într-o casă creștină, persoana trebuie pusă mai presus de reguli.  Bineînțeles că sunt necesare niște reguli și limite. Dar este nevoie de flexibilitate, de adaptare, de răbdare și în primul rând de dragoste, iar acestea vor ghida părintele spre decizii bune.
     

     

Long time no see

      Ce am mai făcut în ultima vreme? Nimic extraordinar, privind din exterior: am stat cu copiii, am plecat pentru a patra oară la Târgu Jiu ,,în interes de servici", am trăit :).

      Din punct de vedere sufletesc, am oscilat ca de obicei între stări de răcire a relației cu Dumnezeu și de rugăciune intensă pentru anumite cauze. După ce acum 4 luni mă frământam peste măsură la gândul că, uite eu nu am nicio sporire duhovnicească, ba mai rău chiar alunec pe pantă în jos, la ora actuală pot spune că mă simt exact ca după limpezirea unei ape: se vede realitatea așa cum este sau altfel spus, îmi văd locul în care mă situez. Și anume, nu pot spune că nu am nicio sporire duhovnicească, asta ar însemna să anulez toate rugăciunile pe care le-am făcut și toată nădejdea pe care am avut-o și ar însemna chiar să neg principiul de credință conform căruia Hristos lucrează în noi. Privind inapoi îmi dau seama că problema reală nu a fost dacă am sporit ori nu, ci faptul că îmi doream să văd această sporire în mod contabilicesc.

      Unul din lucrurile pe care le-am învățat în ultima perioadă este că Hristos este atât de gingaș în noi, încât oricât de bine intenționate, pateritice și filocalice ar fi gândurile și faptele omului, dacă acesta nu dă dovadă de aceeași gingășie, nu-L poate simți pe Hristos aproape deloc.

       Un alt lucru ar fi realizarea a cât de mare este virtutea nădejdii, în opoziție cu dejnădejdea ca patimă deja sădită. La mine deznădejedea poate fi suficient de puternică încât să mă facă să stau pe loc și să nu înaintez pe scara mântuirii. Mi-am dat seama că deznădejdea nu trebuie să ia forme tulburătoare ca să te impiedice în lucrarea ta și nici măcar nu trebuie să fie sesizată din exterior, de către ceilalți, ci poate lua forma unui simplu gând care te robește ,,iar am făcut păcatul ăsta, acum trebuie să o iau de la capăt, să petrec ore de rugăciune ca Dumnezeu să mă restabilească de unde am căzut".

      Un al treilea lucru în care m-am întărit este vederea lui Dumnezeu ca vindecător absolut de patimi, dimpreună cu Maica Sa. Toate aceste lucruri sunt frumoase când le citești la Sfinții Părinți și îți dau curaj să mergi mai departe. Însă când vezi adevărul lor cu ochii sufletului pur și simplu te propulsează spre un nou pas, iar acestea fac parte din taina sufletului, din ceea ce se cheamă adâncimea sufletului omenesc, așa cred eu. Iar acest suflet, deși profund, își găsește vindecare de orice rană, oricât de veche ar fi, atunci când omul cere cu sinceritate ajutorul.