Frăguțe

      Fragi de apartament. Am pus vreo 8-9 plăntuțe în cele trei ghivece (unul e la umbră), ca să se prindă măcar una. Și s-a prins! Restul s-au pleoștit, dar încă nu s-au uscat.

 

 

      By the way: FRÁGĂ, fragi, s. f. 1. Partea comestibilă a fragului (considerată în mod greșit drept fruct), compusă din receptaculul cărnos și roșu pe suprafața căruia se găsesc presărate fructele. :D

Ce fac oamenii când se plictisesc...

http://www.ortodoxia.md/stiri/14-stiri/638-studenii-de-la-cambridge-l-au-scos-pe-dumnezeu

:))

Noua descoperire...

      ...în materie de muzică:

https://www.youtube.com/watch?v=Zbtyisu2wUU

https://www.youtube.com/watch?v=CX8Sz-Cg-hA

https://www.youtube.com/watch?v=PTmZtXxdibc

Pești

      Zi de pescuit = bucurie pentru copii...:)) pentru că altceva n-am avut ce să facem cu astfel de pești:

 

 

Studiu

 

 

 

Nu am...

      ...mai scris pe blog pentru că nu mai am timp. Aș avea atâtea lucruri de făcut, am multe idei+treburi de rezolvat pentru care pur și simplu nu mai e timp. Ritmul vieții a devenit atât de alert, încât trebuie să mă ocup strict de nevoile vitale și urgente ale familiei. Homeschoolingul meu leșinat s-a dus oricum; după ce că abia reușeam să găsesc timp pentru căutat+imprimat+decupat, mai nou trebuie înlocuit și cartușul de la imprimantă. Am calculatorul plin de jocuri/activități de imprimat, dar stau pe loc deoarece pentru a achiziționa un cartuș trebuie să te interesezi pe unde e mai ieftin etc.

      În plus, rețeta completă pe lângă lipsa timpului, mai cuprinde și lenea+lipsa organizării. Cred că îmi este mie dificil să mă adaptez la noul ritm și dacă mă uit în urmă îmi dau seama că tot timpul m-am adaptat greu la schimbări de program în viață. Ori, dirigintele din liceu a zis odată că abilitatea cuiva de a se adapta rapid la lucruri noi ține de inteligență, soo...

      Am avut multe idei pe care aș fi vrut să le scriu pe blog, sper să mai recuperez din ele...funny e că îmi făcui un blog în care am ajund să scriu despre ce n-am apucat să scriu :))
      Și pentru că nu mă pot lăsa de liste, iată din ce se compune o zi de-a noastră:
- spălat pe față doi copii miorlăiți
- îmbrăcat doi copii fugători (mai ales cea mica)
- câteodată discuții de convingere despre ce frumos e la grădiniță (oricum nu se lasă cu plâns ori crize)
- hrănit două vrăbiuțe (nu le e așa foame de dimineață)
- pregătit sandviș de grădiniță
- convins de făcut rugăciunea (pe care oricum o face în mașină)
- încălțat+îmbrăcat de plecare (la domnișoare mai nou trebuie aleasă geaca)
- dus copiloiul mare la grădi
- dezbrăcat copiloiul mic
- hrănit copiloiul mic (cam 45 min)
- diverse treburi până la ora de luat, printre care și pusul la wc al fetiței de câteva ori
- luat Șașa de la grădiniță
- dacă e frumos rămânem la parc, dacă nu acasă
      Iar restul zilei se compune dintr-o alergătură permanentă prin casă timp de câteva ore pentru treburi casnice întrerupte frecvent de:
- mami, Emilia mi-a distrus trenul!
- mami, ajută-mă să fac trenul
- mami, vreau, vreau, vreau...
- certuri și împăcări arbitrate de discuții calme și lungi (greu, greu)
- vânătoarea de mamă a Emiluței pentru interese nutritive
      Una din frustrările mele este faptul că de dimineață până seara zic mereu că o să citesc un acatist, o să fac rugăciunile astea sau alea, și mă trezesc că trec zilele și nu am rămas decât cu pravila cea săracă+o catismă pe săptămână. Problema e că dacă acu ceva timp, cânde aveam mai mult timp, vroiam să fac acatiste etc. ca să fac și eu, adică fără să simt nevoia, acum chiar am nevoie! Îmi simt sufletul uscat ca pământul neudat. Mă simt neputincioasă în a avea răbdare cu copiii, în general voința îmi este leșinată. Atunci mă gândesc câtă diferență este între starea mea și cea a unui sfânt, care a ajuns să-și controleze trupul și simțurile. Sunt conștientă că în acest stadiu trupul mă controlează și nu mă lasă să fac ceea ce îmi doresc.

Moartea credinței naște monștri

„Certificat de lipsire de botez"

După cum informează mai multe agenţii de presă, mai bine de 100 000 de englezi au descărcat aşa numitul „Cerificat de lipsire de botez". Şi aceasta, cu toate că pentru a salva acest certificat este nevoie de a achita o anumită sumă de bani de către vizitatori. Preţul unui astfel de certificat este de 3 lire. Pentru persoanele de peste hotare, este de 5 lire. Sunt prevăzute şi reduceri. În orice caz, situl nu prezintă posibilitatea de a salva cerificatul gratis.
Aşadar, un nou fenomen de secularizare apuseană. Pentru posibilitatea de a te lepăda de credinţa ta, oamenilor li se propune să plătească. Suma, în situaţia dată nu importă, de fapt importă, pentru organizatori, pentru că aceştia încasează bani grei, însă pentru oameni ea este simbolică. Dar a cărui simbol este ea totuşi? Însăşi situl, răspunde vag la această întrebare: „Procurarea certificatului îl va izbăvi pe cel ce la procurat de formalism, de obligaţia de a fi botezat, care la rândul său şterg păcatele strămoşeşti."
Încă odată în plus, avem ocazia să ne convingem că, necătând la istoria multiseculară a anglicanismului, mai larg a protestantismului, temelia teologiei de aici rămâne romano-catolicismul în această regiune. Doar anume aceasta, a înrădăcinat în conştiinţa oamenilor ideea că fiecare om poartă răspundere înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul strămoşesc. Nu stricarea naturii firii omeneşti, nu „sămânţa stricăciunii," după cum afirmă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dar anume răspunderea pentru păcat, vina.
Dacă ar fi însă să vorbim cu alte cuvinte, dacă mai înainte, apusenii încercau să-şi cerceteze conştiinţa prin autoliniştire, prin procurarea indulgenţelor, iar conştiinţa omului, după cu se ştie este însăşi vocea lui Dumnezeu, apoi englezii de astăzi, cearcă să înăbuşe vocea Domnului de tot, prin procurarea acestor certificate.
Mă gândesc însă, că, nici indulgenţele romano-catolice, nici aceste blestemate certificate de lipsire de botez, nu vor asigura efectul pe care contează cei ce le cumpără. Şi aceste speranţe nocive de a fi eliberaţi de dragostea lui Dumnezeu şi de a înăbuşi în sine vocea conştiinţei nu-şi vor asigura efectul niciodată. Dumnezeu totdea

Trad. Preot Iulian Raţă

 

ortodoxia.md

Citiți aici...

      ...despre cei trei călugări ortodocși care au slujit cu catolici și vedeți ce s-a întâmplat cu ei, e foarte interesant. Nu mai știu sursa de unde am citit prima dată despre acest lucru, dar pe site-ul de mai jos întâmplarea este relatată cu mai multe detalii:


http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/pestera-celor-vesnic-osanditi

Aceste articole...

      ...și cele precedente le-am tot citit în ultimile luni, dar nu am avut timp să le împărtășesc, de aceea le pun acum în ,,calup":

Pilda lui Mazoni

Într-o duminică, un prieten a făcut o vizită marelui scriitor Alexandru Manzoni, pe care l-a găsit rău dispus.
- Ce ţi s-a întâmplat?
- Nu mi s-a îngăduit să merg la Liturghie. - E cam frig şi ţi-ai fi pus în pericol sănătatea. Bine au făcut că nu te-au lăsat.
- Eu zic că au făcut rău. Să presupunem că azi ar fi fost scadenţa unui bilet de loterie, câştigat de mine, a cărui valoare ar fi de trei sute de mii de lire, pentru care ar trebui să mă prezint în persoană. Crezi că, de teama timpului, m-ar fi silit cineva să rămân acasă?
Prietenul n-a ştiut ce să răspundă. Oare noi nu lipsim adesea de la biserică pentru motive neîntemeiate?

Preot Nicolae Pura, Pilde, 2004

 

Casa creştinului

Casa creștinului este locul în care familia se reunește și petrece o bună parte a vieții de zi cu zi. Viața împreună a familiei creștine urmează o anumită rânduială, în care un loc important îl ocupă rugăciunea - de mulțumire, de laudă și de cerere - adusă lui Dumnezeu. Casa reflectă chipul familiei pe care o adăpostește și care o îngrijește. Drept aceea, casa creștinului va fi după chipul și asemănarea familiei sale. Familia
La baza întemeierii familiei stă Sfânta Cununie. Uniunea spirituală şi materială astfel consimţită adaugă familiei reguli şi legi cunoscute care trebuiesc respectate pentru ca bunăstarea morală, materială şi spirituală să dăinuiască şi să se răsfrângă asupra urmaşilor şi întregii familii.
Familia clasică creştină, ortodoxă, este condusă de tată, de comun acord cu mama şi are în grijă copiii, până la majorat (18 ani). De multe ori, această grijă extinzându-se peste vârsta majoratului, se întemeiază familia extinsă, formată prin adăugarea unui nou cuplu, cel al tinerilor.
Familia creştină trăieşte şi împărtăşeşte valorile moştenite şi acumulate prin experienţa de viaţă a zeci de generaţii.
Casa şi gospodăria
Gospodăria creştină ortodoxă, acumulând şi sintetizând secole de cunoştinţe şi obiceiuri, aduce până în ziua de astăzi, prin elementele specifice ei, un model de viaţă de familie, simplu şi eficient din punct de vedere spiritual, moral şi economic.
O bună parte din viaţa spirituală şi materială a creştinului ortodox se petrece în locuinţa personală. De cele mai multe ori lucrarea dobândită prin bunătatea Lui Dumnezeu, pentru hrana familiei, cât şi viaţa spirituală privind dobândirea cunoştinţelor pentru un trai mai bun şi rugăciunile creştinului ortodox continuă acasă, în locuinţa personală. Iată de ce casa creştinului, are un rol important în viaţa sa şi necesită o aşezare şi o dotare corespunzătoare vieţii spirituale şi materiale a familiei ortodoxe. Din casa creştinului ortodox obligatoriu să nu lipsească sfânta cruce, sfintele icoane, candela, căţuia pentru arderea tămâiei, sticluţele pentru aghiazma mare, pentru aghiasma mică, sticluţa pentru uleiul sfinţit, locul de rugăciune pentru fiecare membru al familiei sau un loc de rugăciune amenajat pentru toţi membri familiei, dacă nu există suficient spaţiu.
Sfânta cruce şi icoanele de acasă. Ce icoane punem în casă
Locul de rugăciune din casa creştinului ortodox se aşează întotdeauna cu faţa spre răsărit, sau dacă acest perete se găseşte ocupat cu uşă sau ferestre, se poate alcătui un mic mobilier în care se pot aşeza icoanele, iar dacă răsăritul este spre colţul încăperii există icoane şi crucifixe potrivite pentru acest lucru. Atât Sfânta Cruce cât şi icoanele, înainte de a le aşeza pe perete, se duc la Sfânta Biserică Ortodoxă de care aparţine locuinţa creştinului şi se înmânează preotului pentru a fi sfinţite.
Astfel pe perete se aşază:
Sfanta Cruce, simbolizând Crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, armă, ajutor şi mângâiere pentru tot creştinul. Icoanele cele mai importante care este bine să nu lipsească din casele creştinilor sunt: Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus şi Icoana Mântuitorului Domnul Iisus Hristos. După aceea, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, urmează Cina cea de Taină, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, icoane ale sfinţilor părinţi ocrotitori şi grabnici ajutători ai casei creştinului ortodox, Sfântul Mare Ierarh Nicolae, Sfânta Cuvioasa Parascheva, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir, Sfântul Mucenic Mina, Sfântul Preacuvios Părinte Dimitrie Basarabov şi toate celelalte icoane ale sfinţilor părinţi a căror ocrotire şi îndrumare creştinii o doresc şi o cer prin rugăciune. De asemeni, este bine ca în casă să fie şi icoana Sfântului ocrotitor, pe care familia la luat drept patron spiritual şi icoana sfântului a cărui nume îl purtăm
Aşezarea corectă a icoanelor
Icoanele se aşează pe peretele de răsărit al locuinţei închipuind Sfântul Altar, după cum urmează:
- La locul cel mai înalt, aproape de tavan se aşează Sfânta Cruce. Sub Sfânta Cruce, în partea stângă, cum stăm cu faţa spre perete, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, în partea dreaptă icoana Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos. Dacă avem icoană cu Cina cea de Taină o vom aşeza tot în acelaşi rând, la mijloc, între acestea, iar în stânga şi dreapta lor putem aşeza icoane cu Sfântul Arhanghel Mihail şi Sfântul Arhanghel Gavriil şi, dacă locul ne mai permite, icoane cu sfinţii părinţi continuând cu rândul următor.
Pentru că la începutul întemeierii unui cămin cheltuielile sunt mari şi marea majoritate a oamenilor pornesc la drum strângând fiecare bănuţ, este bine să nu ne grăbim, ci să cumpărăm pentru început Sfânta Cruce şi Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus şi Icoana Mântuitorului Iisus Hristos, după aceia să adăugăm acestora, ori de câte ori avem posibilitatea, o nouă icoană de care să ne bucurăm împreună cu familia.
Alte obiecte sfinte
Icoanelor li se adaugă: sticluţe pentru aghiasmă mare, aghiasmă mică, ulei sfinţit. Pentru aceasta, dacă nu găsim să cumpărăm sticluţe speciale, la magazinul bisericesc sau la mănăstirile unde mergem în pelerinaj, putem pregăti special vase frumoase şi curate, din cele mai alese vase ale casei, care se pot închide ermetic. Asemenea vase sunt necesare şi pentru păstrarea uleiului, făinei şi vinului sfinţite la Sfântul Maslu, şi pentru grâul sfinţit din care vom lua o mică parte şi vom amesteca cu grâul folosit la prepararea colivei.
Căţuia este un mic vas de cele mai multe ori metalic sau ceramic folosit la arderea tămâii.
Candela este vasul special pentru arderea uleiului sfinţit sau lumina care se aprinde sub icoane.
Acestea toate este bine să nu se cumpere de oriunde, de la vânzători ambulanţi necunoscători ai credinţei ortodoxe, ci să căutăm pentru aceasta Sfânta Biserică Ortodoxă, unde se găsesc toate obiectele necesare unei vieţi creştineşti, lucrate cu multă migală şi frumuseţe sufletească la Sfintele Mănăstiri, de către măicuţe sau călugări sau în atelierele bisericii. Este bine să alegem fiecare crucea care ni se pare cea mai frumoasă şi potrivită pentru casa noastră, de asemenea icoanele ale căror chipuri ni se par cele mai expresive şi grăitoare şi obiectele care ni se par frumoase, pentru folosirea lor cu drag.
Candela
Sub sfintele icoane se aşază candela, în care se arde ulei sfinţit de către preotul de la biserica ortodoxă de care aparţinem, sau ulei sfinţit la Sfântul Maslu. Dacă nu, oricare alt ulei, pe care îl însemnăm şi îl binecuvântăm cu semnul Sfintei Cruci.

http://ro.orthodoxwiki.org

 

O mărturie: „Lumina e importantă!"

Mă numesc Cristina şi am 21 de ani, sunt căsătorită de 1 an şi acum 2 luni am rămas însărcinată. Nu îmi venea să cred, pentru că îmi doream din suflet un copil cu toate că sunt foarte tânără. Într-o seară a venit soţul meu acasă cu două teste de sarcină şi era foarte sigur că nu sunt însărcinată. Am făcut primul test şi după 2 minute a ieşit pozitiv, nu ne venea să credem că sunt însărcinată şi am făcut şi al doilea test şi a ieşit tot pozitiv. Eu am început să plâng de fericire şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că sunt însărcinată. Soţul meu îmi zicea să fac avort că suntem prea tineri pentru a avea un copil şi că nu avem situaţie să îl creştem, am început să plâng şi vroiam să mor în momentul ăla. Soacră-mea a zis că trebuie să fac avort că avortul nu e o crimă. Plângem şi mă rugam în fiecare zi la Dumnezeu să îmi dea putere să trec peste tot şi să îl lumineze pe soţul meu. Într-o noapte am visat că mi-a apărut un copil în faţă şi mi-a zis: „Mami, Lumina e importantă!", şi de atunci am ştiut că e un semn de la Dumnezeu şi m-am hotărât că nu voi face avort orice s-ar întâmpla. Eu sunt în străinătate şi mi-am sunat părinţii şi le-am zis că sunt însărcinată, ei m-au susţinut şi s-au bucurat când au aflat că voi fi mamă. Acum soţul meu şi-a cerut iertare şi am hotărât să păstrăm copilul şi să îl creştem. În fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat bebele şi că nu m-a lăsat să fac o prostie. Avortul este o crimă pentru că s-a dovedit că la 18 zile de la concepţie îi bate inima la copil. Orice fiinţă merită să trăiască.

www.avort.ro

 

O lecţie de educaţie

Într-un compartiment de tren, printre mai mulţi tineri, se găsea şi un călugăr. Tinerii începură o conversaţie despre lucruri indecente. Călugărul îi avertiză că nu se cade să vorbească astfel de lucruri:
- Vorbim despre ce vrem, ziseră ei.
- Atunci, adăugă călugărul, pot vorbi şi eu despre ce îmi place?
- Evident, ziseră.
Călugărul îşi făcu cruce şi zise cu glas înalt Tatăl nostru. Tinerii tăcură.

Preot Nicolae Pura, Pilde, 2004

 

 

Despre o vindecare de patima beţiei

Un bărbat se îmbăta adeseori, iar când îl certa soţia, îi spunea că bea pentru a-şi uita necazurile. Într-o zi, femeia şi copiii s-au dus la cârciumă şi au cerut băutură.
- Nu ţi-e ruşine să vii la cârciumă?, a zis bărbatul.
- De ce să-mi fie ruşine că sunt unde e şi bărbatul meu, a spus femeia şi a început să bea.
- Nu ţi-e ruşine să bei între oameni?, a întrebat iar bărbatul.
- Vreau să-mi uit şi eu necazurile, răspunse femeia. Apoi a început să dea de băut şi copiilor.
- Ce faci femeie?
- Le dau şi lor să bea să uite că sunt flămânzi şi goi.
Adânc mişcat, la auzul acestor cuvinte, bărbatul şi-a scos femeia şi copiii din cârciumă şi a renunţat pentru totdeauna la patima beţiei.

Preot Nicolae Pura Pilde 2004

 

Despre închinarea cu semnul Crucii la masă

Un bun creştin a intrat într-un restaurant să mănânce. Înainte de a mânca, şi-a făcut semnul Crucii. Cineva a râs de el, zicându-i:
- La voi toată lumea se roagă înainte de mâncare?
- Nu toţi, răspunse omul, sunt şi care se aruncă deasupra mâncării fără să se roage. Aceştia sunt porcii.

Preot Nicolae Pura, Pilde, 2004

 

Toate sunt preluate de pe ortodoxia.md (îmi place mult site-ul)

Regulă

Regulă

pentru rugăciunile ce se cuvine a se face de

orice creştin evlavios şi cu frică de Dumnezeu

Sâmbătă seara: Se citeşte Canonul Domnului Nostru Iisus Hristos şi paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Îngerului păzitor şi Canonul Zilei şi desigur, Rugăciunile de seară, care se citesc în fiecare zi a săptămânii. Din Pavecerniţa Mare citim rugăciunile: Nespurcată, neîntinată... Şi ne dă nouă Stăpâne... şi: Pe cei ce ne urăsc şi ne fac nouă strâmbătate...

Duminică Seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Arhanghelilor şi dacă va vrea cineva şi al Îngerului Păzitor.
Luni Dimineaţa: Rugăciunile de Dimineaţă şi în toate celelalte dimineţi se face asemenea, cu excepţia cazurilor când cineva urmează să se împărtăşească, face după cum este indicat mai jos.
Luni Seara: Canonul Domnului Nostru Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Acatisul Sfântului Ioan Botezătorul şi Canonul Îngerului Păzitor.
Marţi Seara: Canonul Cinstitei Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi Canonul Îngerului Păzitor.
Mercuri Seara: Canonul Domnului nostru Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Îngerului Păzitor, Acatistul Sfinţilor Apostoli şi cine va vrea şi al Sfântului Nicolae.
Joi Seara: Canonul de viaţă Dătătoarei Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi Canonul Îngerului Păzitor.
Vineri Seara: Canonul Domnului Iisus, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, apoi Canonul Îngerului Păzitor şi al Tuturor Sfinţilor.

Pentru cei ce doresc să Primească Sfintele Taine

Cei care doresc să se împărtăşească a doua zi urmează să participe în mod obligatoriu la Sluba Privegherii, în cadrul căreia vor asculta rugăciunile Vecerniei, Utreniei şi ceasul I. De asemenea să citească Canonul şi rugăciunile Sfintei Împărtăşiri. În dimineaţa zilei, cei care au să se împărtăşească, să asculte ceasurile III şi VI în Biserică, mai înainte de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Să asculte cu evlavie, cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
Dacă cineva se va împărtăşi cu Sfintele şi făcătoarele de viaţă Taine, după primirea Sfintelor Taine, să citească Rugăciunile de după Împărtăşire.

Oamenii temători de Dumnezeu, care nu zăbovesc în gânduri deşarte, ci sunt stăpâni pe sine, se îndeletnicesc cu citirea psaltirii, a rugăciunilor după hotărâre, a Sfintei Scripturi, a lucrărilor Sfinţilor Părinţi şi Dascăli a Bisericii.
Această rânduială este ţinută în toate zilele de toţi preoţii, diaconii, clericii şi monahii, cum şi de toţi cei care ştiu carte, fiindcă Apostolul a poruncit să nu părăsim adunarea Bisericească şi prin urmare, nici rugăciunile Bisericii. Nimănui nu i se cuvine a lăsa rânduitul canon neândeplinit, pentru că, spre dragostea lui Dumnezeu fiecare om este dator a tinde după cum este scris: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta şi din tot cugetul tău". Se cuvine să avem dragoste către rugăciune şi să o facem cu osârdie către Dumnezeu, cel în Trei Ipostasuri, către Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi către toţi Sfinţii, pentru care vom dobândi bunătăţile cele gătite în ceruri, cu toţi Sfinţii care bine au plăcut lui Dumnezeu.

Privegheaţi şi vă rugaţi neâncetat...

 

Preluat de aici

Pentru cine...

      ...se intreabă cum se îmbrăcau oamenii în vremurile biblice (source):

 

 

Arhiologie Biblică - Viaţa în timpul perioadei biblice - Hainele, îmbrăcămintea

Haina Bărbătească

Haina bărbatului. Cei mai mulţi dintre bărbaţii evrei au purtat „haina inferioară - haina de desubt" şi „haina exterioară - haina de deasupra", sandale. Spre deosebire de contemporanii noştri, ei nu se uitau la modă, fapt pentru care hainele lor nu sa schimbat de-a lungul secolelor (La majoritatea arabilor moderni vestimentaţie sunt adesea foarte asemănătoare, pentru că astfel de îmbrăcăminte este cel mai potrivit pentru ţările cu climat cald din Orientul Mijlociu).
Costum bărbătesc(tunica).

„Haina inferioară - haina de desubt", care este adesea numit tunică, semăna foarte bine cu cămaşa care este o haină uşoară pentru organism. Aceste tricouri se făceau din lână, bumbac sau in. Unele tunici erau cu mânici scurte pentru comoditatea mâinilor iar altele erau cu mâneci lungi. Sub această tunică bărbaţii, uneori, purtau lenjerie intimă de corp - o înfăşurătoare. Deseori, tunică era strânsă la brâu de o curea din piele sau ţesătură. La brâu să punea uneori un săculeţ pentru bani (Mc. 6:8). Uneori bărbaţii când aveau muncim mai grele, ei îşi ridicau poalele tunicii la brâu, sub centură. În timpul perioadei biblice, o haină speciala de noapte(pijamaua din timpurile noastre) nu a fost, pur şi simplu oamenii îşi lăsau poalele tunicii în jos şi plecau la culcare, în tunici.

(În imagine: Stânga: oameni de multe ori ridicau poalele tunicei în timpul de lucru în câmp. În centru: Un costum bărbăţesc evreiesc. Dreapta: costum de un om bogat

.)

Mantia

Bărbaţii purtau „haina exterioară - haina de deasupra"(sub formă de halat), mantie (haina de ploaie, rochie mari lung). Această mantie era fabricată din lănă şi o foloseau pentru înfăşurarea corpul în scopuri de protecţie, încălzire. Această mantie avea, la nivelul mânilor, nişte tăieturi pentru mâini. Pentru timpul de somn mantia servea ca şi aşternut, lengerie. La oamenii mai bogaţi această mantie era prelucrată din mătase scumpe, cu mâneci largi şi filacterii albastru (Mt. 23:5).

Decorul - Bijuteriile
Bărbaţii purtau bijuterii şi obiecte de decor. Nu de puţine ori acesta fiind un inel pe deget sau pe un cablu purtat la gât. Uneori aceste inele se foloseau şi ca obiecte de sigiliu a scrisorii. Fiecare inel lăsa pe ceara moale urme speciale proprii(numit un sigiliu), care era şi o mărturie a persoanei care a trimis această scrisoare. Unii oameni, de asemenea, purtau amulete, în baza credinţei că vor ajuta la izgonirea duhurilor rele.

Aranjatul părului şi obiectele de acoperire a capului.

Bărbaţii se tundeau cu foarfecele şi îşi rădeau părul cu aparate de ras(cu lămi lungi). Uneori oamenii dând speciale jurămintele şi nu se tundeau perioade lungi de timp. Bărbaţi de multe ori purtau un acoperământ în formă rotundă, împodobite pe margine cu panglici de ţesătură.

---

Haina femeiască.

În timpul perioadei biblice femeile purtau haină asemănătoare celei bărbăteşti.

Mantia
La fel ca bărbaţii, femeile purtau tunici din lână, bumbac sau in, dar tunici femeieşti erau de obicei de culaore albastră şi a ajungeau până la glezne. Tunicile de femei aveau brodată o gradaţie triunghiulară cu cosători pe margini. La fel ca bărbaţii, femeile ridicat poalele tunicii, în timp ce îndeplineau unele munci, cum ar fi aducerea apei. Haina de deasupra la femei era mai lungă decât cea a bărbaţilor - ea acoperea partea de jos a piciorului şi şi era prinsă la brâu cu o curea.

Încălţămintea
Ca şi bărbaţi, femeile, de obicei purtau sandale din piele. Cureluşa se afla între degetul mare şi al doilea deget, iar apoi cuprindea călcâiul (Lc. 3:16).

Parfumul
Femeile se foloseau de uleiuri parfumate: tămâie şi smirnă din Africa, aloe şi nard din India, şofran din Palestina şi aşa mai departe.

Decorul - Bijuteriile
Femei evreişti purtau o mulţime dea bijuterii, incluzând şi brăţări la încheieturile mâinilor sau deasupra cotului şi la picioare, care emiteau sunetul atunci când se mişcau.
Femeilor evreieşti foloseau cosmetica, vopseau buzele şi uneori îşi vopseau degetele de la mâini şi picioare cu vopsea roşie, numit Henna(rus- хной) (Isaia. 3: 18-21).

Acoperirea capului.
Pe capul femei atârnau o sumedenie incredibilă de materii, care erau ţinute de nişte cordoane împletite, care ajuta şi la protejarea de soare. De multe ori femeile, în special cele necăsătorite, din modestie, purtau faţa văl (Geneza. 24:65). Femeile evrei purtau părul lung şi adesea îl împleteau în cozi.

---

Sandalele(încălţămintea)

De obicei, purtua sandale simple din piele, uneori chiar şi cu tălpi de lemn. Astfel de sandale au purtat şi ucenicii lui Iisus (cf. Mc. 6:9). Evreii îşi scoteau încălţămintea lor, odată cu intrarea în casă , şi îşi spălau picioarele înainte de a călca în interior Persoane cele mai sărace umblau desculţ.

Sola Scriptura

      În acest articol am găsit niște idei interesante ale unui pastor protestant convertit la ortodoxie, John Whiteford, cu privire la problema abordării sectarilor. El compară mulțimea grupurilor protestante cu o Hydră a ereziilor.
      Ceea ce au în comun aceste grupuri (care se pare că sunt peste 20.000 și aproape zilnic apare unul nou), este modul greșit de a folosi Scriptura. Fiecare consideră că abordarea lui este cea corectă, iar dacă asiști la o discuție între un baptist și un protestant, de exemplu, vei observa că discuția lor nu va duce nicăieri, deoarece amândoi sunt de acord cu interpretarea individuală a Bibliei.
      El mai spune că noi, ortodocșii, pentru a putea purta un dialog cu un protestant, trebuie să cunoaștem bine rădăcinile credinței sale, modul de închinare etc. Ca fost protestant, Whiteford a fost surprins de ortodocșii care se minunează de convertirile protestanților (care, spune el, sunt din ce în ce mai numeroase în America).
      Despre Martin Luther spune că ar trebui să apreciem motivele pentru care a promovat doctrina Sola Scriptura, deoarece acestea au fost determinate de dorința lui Luther de a lupta împotriva abuzurilor și corupției Bisericii Catolice de la acea vreme. El considera că tradiția este vinovată pentru aceste abuzuri și, prin urmare, trebuie urmată doar Scriptura, însă din tradiție a căutat să elimine doar părțile corupte.
      Acestea sunt ideile pe care le-am găsit eu intersante, articolul este mai lung și tratează, în continuare, problema doctrinei despre care vorbeam mai sus.

Long time no see

      Ce am mai făcut în ultima vreme? Nimic extraordinar, privind din exterior: am stat cu copiii, am plecat pentru a patra oară la Târgu Jiu ,,în interes de servici", am trăit :).

      Din punct de vedere sufletesc, am oscilat ca de obicei între stări de răcire a relației cu Dumnezeu și de rugăciune intensă pentru anumite cauze. După ce acum 4 luni mă frământam peste măsură la gândul că, uite eu nu am nicio sporire duhovnicească, ba mai rău chiar alunec pe pantă în jos, la ora actuală pot spune că mă simt exact ca după limpezirea unei ape: se vede realitatea așa cum este sau altfel spus, îmi văd locul în care mă situez. Și anume, nu pot spune că nu am nicio sporire duhovnicească, asta ar însemna să anulez toate rugăciunile pe care le-am făcut și toată nădejdea pe care am avut-o și ar însemna chiar să neg principiul de credință conform căruia Hristos lucrează în noi. Privind inapoi îmi dau seama că problema reală nu a fost dacă am sporit ori nu, ci faptul că îmi doream să văd această sporire în mod contabilicesc.

      Unul din lucrurile pe care le-am învățat în ultima perioadă este că Hristos este atât de gingaș în noi, încât oricât de bine intenționate, pateritice și filocalice ar fi gândurile și faptele omului, dacă acesta nu dă dovadă de aceeași gingășie, nu-L poate simți pe Hristos aproape deloc.

       Un alt lucru ar fi realizarea a cât de mare este virtutea nădejdii, în opoziție cu dejnădejdea ca patimă deja sădită. La mine deznădejedea poate fi suficient de puternică încât să mă facă să stau pe loc și să nu înaintez pe scara mântuirii. Mi-am dat seama că deznădejdea nu trebuie să ia forme tulburătoare ca să te impiedice în lucrarea ta și nici măcar nu trebuie să fie sesizată din exterior, de către ceilalți, ci poate lua forma unui simplu gând care te robește ,,iar am făcut păcatul ăsta, acum trebuie să o iau de la capăt, să petrec ore de rugăciune ca Dumnezeu să mă restabilească de unde am căzut".

      Un al treilea lucru în care m-am întărit este vederea lui Dumnezeu ca vindecător absolut de patimi, dimpreună cu Maica Sa. Toate aceste lucruri sunt frumoase când le citești la Sfinții Părinți și îți dau curaj să mergi mai departe. Însă când vezi adevărul lor cu ochii sufletului pur și simplu te propulsează spre un nou pas, iar acestea fac parte din taina sufletului, din ceea ce se cheamă adâncimea sufletului omenesc, așa cred eu. Iar acest suflet, deși profund, își găsește vindecare de orice rană, oricât de veche ar fi, atunci când omul cere cu sinceritate ajutorul.

 

No comment - Pr. Paisie Aghioritul

      La cincisprezece ani, are loc o intamplare care ii incredinteaza inima pe vecie de adevarul credin­tei crestine. Unul din prietenii fratelui sau mai mare, ca sa-l faca sa lepede toate „ciudateniile” sale, s-a apucat sa-i spuna teoria lui Darwin si ca Hristos nu este Dumnezeu. In sufletul tanarului s-a strecurat atunci indoiala si, in nevinovatia sa, si-a zis: „Voi merge sa ma rog si, daca Hristos este Dumnezeu, mi Se va arata, ca sa cred”. Insa, dupa cateva ceasuri de rugaciune incordata, nimic nu s-a aratat — nici o umbra, nici un glas. Atunci ta­narul si-a zis, punand gand bun si cu marime de suflet:

      „Si simplu om sa fi fost Hristos, cum mi-a spus Kostas, merita sa-L iubesc, sa-L ascult si sa ma jertfesc pentru El. Nu doresc nici Rai, nici altceva. Sfintenia si bunatatea Lui merita orice jertfa!”.

      Iar Domnul, Cel ce locuieste intru cei sme­riti si blanzi si fara de rautate, nu a trecut cu ve­derea lupta plina de barbatie a tanarului Arsenie cu duhul necredintei.

      „Atunci mi S-a aratat Insusi Hristos intr-o Lumina negraita. M-a privit cu multa dragoste si mi-a spus: «Eu sunt Invierea si Viata. Cel ce crede in Mine, si de va muri, viu va fi»”.

 

 

Familia Ortodoxă, nr.7, iulie, 2014

Cu mărime de suflet

      ,,[...] Astazi viața noastră a devenit lipsită de bucurie si grea pentru ca s-a imputinat eroismul, marimea de suflet. Chiar si oamenii duhovnicesti gandesc negustoreste. Ajung sa traiasca o viata, chipurile, duhovniceasca, dar de fapt cauta sa se desfateze de orice pana acolo incat sa nu se osandeasca. Unii ca acestia socotesc: “Asta osandeste? Nu osandeste. Deci ma pot desfata de ea”. In problema postului spun: “Maine este vineri. In seara asta pot sa mananc carne pana la douasprezece fara cinci. Asadar ada sa mancam! Dupa douasprezece nu mai merge; se schimba ziua; este pacat”. Adica vor ca nici raiul sa nu-l piarda, dar si in aceasta viata sa se desfateze. Si astfel prin prisma acestei cugetari negustoresti a lor vad si cele despre pacat si cele despre iad. Insa de ar fi gandit cu marime de suflet, ar fi spus: “Hristos S-a rastignit si a suferit atatea pentru mine si eu sa-L ranesc cu o fapta pacatoasa de a mea? Nu pentru altceva nu voiesc sa merg in iad, ci pentru ca nu voi putea suferi sa-L stiu mahnit pe Hristos pentru faptul ca sunt in iad”.

Sa nu facem binele cu socoteli, ca sa luam plata, ci sa ne nevoim din dragoste pentru Hristos. Orice facem, sa-l facem curat, pentru Hristos; sa luam aminte sa nu aiba inlauntru ceva omenesc, iubire de sine, interes etc. Sa avem in minte ca Hristos ne vede, ne urmareste si sa incercam sa nu-L mahnim. Altfel se destrama si credinta noastra si dragostea noastra."


Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință Duhovnicească

Fustă și pantalon

      În urmă cu câteva luni, am avut o scădere în privința mărturisirii. Furată de gândul că mă ocup singură de doi copii și ar trebui să îmi fac deplasările și ieșirile din casă mai ușoare, am început să port (din nou) pantaloni: la cumpărăturile din timpul zilei și la parc. Istoria pantalonului la mine s-a încheiat în liceu când, sătulă de glasul conștiinței care mă mustra la fiecare mers către și de la școală, i-am zis mamei că vreau să port fuste, iar pantalonii i-am lăsat de-o parte. (La care mama mi-a dat bucuroasă fustele ei pepit de când era ea tânără, :D yes, I know). Pantaloni am mai purtat ocazional, la sport, la magazinul de la colț, la țară și acasă. Ei bine, ce-mi veni acum două luni să reiau acest articol vestimentar? Gândul s-a fixat de mai mult timp, mai ales că nu mi-a fost chiar la îndemână să mă acomodez în noul oraș de reședință. Am ajuns să gândesc că, uite e mai comod așa, uite că port bluze peste panatalon și deci nu e așa rău, că sunt singura din parc care poartă fuste - da, și aici am atins punctul sensibil. De fapt, toate aceste gânduri s-au învârtit în jurul observării subconștiente că în Ploiești femeile tinere nu prea poartă fuste. Cumva faptul că fac notă discrepantă m-a determinat să mă schimb eu în loc să stau drept, să stau cu frică și să iau aminte. Când am sesizat că deja e prea mult pantalon, am spovedit și pantalonul a fugit în șifonier mult mai ușor decât înainte de spovedanie, deoarece trebuie să recunosc că mă cam ,,înjugase".

      De ce este fusta o mărturisire a lui Hristos? Deoarece creștinul este chemat să-L mărturisească (așa cum am citit alaltăieri într-un articol, cea mai mare faptă bună a creștinului este mărturisirea lui Hristos), iar acest lucru nu se face ieșind în fața blocului și strigând la oameni ,,sunt creștin!", ci prin fapte mărunte, de la îmbrăcăminte la comportament - da, detaliile contează. Noi femeile Îl mărturisim pe Domnul printr-o îmbrăcăminte decentă, destinată femeilor (cine nu știe istoria pantalonului, să caute pe Google). 

O părere

      Citesc momentan, pentru îmbunătățirea limbii franceze, some random book - o carte de 2 lei înșfăcată pe fugă: Les jeunes filles, de un autor de care posibil nici franțuzii n-au auzit. Este alcătuită dintr-un schimb de scrisori între un scriitor și câteva fane. Cartea conține multă filozofie despre iubire, subiect răsucit pe toate părțile, scormonit, răscolit, lățit și înghesuit într-un pat al lui Procust literar.

 

      ,,Je connais bien l'amour; c'est un sentiment pour lequel je n'ai pas d'estime. D'ailleurs il n'existe pas dans la nature; il est une invention des femmes.", susține autorul-personaj.

 

      N-am împotriva acestui fel de cărți decât faptul că fac educație. Idei din acestea inovatoare am tot citit, chiar și pe la scriitori autohtoni. Mai grav este că am văzut un fel de gândire similar la persoane apropiate, care știu sigur că au citit astfel de literatură educatoare. Paguba nu ar fi fost atât de mare dacă nu exista însușirea aceasta a oamenilor de a se împărtăși unii altora prin cuvânt (citit sau auzit). Desigur, atâta timp cât ai niște principii sănătoase, de preferat creștine, de preferat creștin-ortodoxe, nu te mai legeni ca trestia după fiecare vânt filozofic pe care ți-l suflă vreun Aristotel modern.

 

 

 

 

 

 

 

*Cunosc bine dragostea; este un sentiment pentru care nu am stimă. De altfel, el nu există în natură; este o invenție a femeilor.

Varză călită

      Soacra mea m-a învățat multe rețete bune și o mulțime de secrete prețioase. Dar sper să nu fac o nedreptate postând mai jos o rețetă de la tata socru, banală, dar tare bună.

• se călesc 4 cepe în ulei suficient pentru ele, nu mai mult
• se toacă mărunt 1+1/2 varză murată și se adaugă peste ceapa îngălbenită
• se amestecă des
• se stinge când gospodina consideră că e comestibilă, max 90 min
• fără sare, fără bulion și fără alte condimente

      Eu gătesc cu multe condimente și plante aromatice, așa că simplitatea rețetei m-a dat gata. Varza noastră de anul ăsta a fost un eșec, dar măcar nu s-a înmuiat. Totuși mâncarea nu a avut de suferit.

Anca

      Această postare o dedic unei persoane extrem de dragi, cu care am împărțit bunele și relele anilor de liceu și cu care împărtășesc bucuriile și încercările statutului de soție și mamă pe care îl avem fiecare în familia ei.

 

      ,,Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine [se topeşte], se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi chiar dacă numai îşi aduce aminte [anamnesis] de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia].(...)

      Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în fiecare zi, nu se satură.(...)
 

      Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.
 

      Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har [favoare] [charis] fără nici o bănuială [şi împovărare].(...)
 

      Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei.(...)
 

      Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit."

 

Sf. Ioan Gură de Aur - ,,Cuvântări despre viața de familie". Despre prietenie*

 

 

 

 

 

 

 

 

*Sursa

 

Donarea de organe

      Întâmplător, am aflat și eu adevărul despre transplantul de organe de la un ,,decedat" la o persoană vie, chipurile, spre a-i salva acesteia din urmă viața.

      Află și tu!

Imaginație vs. Creativitate

      O chestiune interesantă pe care am sesizat-o săptămâna trecută este distincția ce trebuie făcută între aceste două caracteristici umane (acum un timp le-aș fi zis calități, dar după cum se va vedea nu e chiar așa).

      Am tot căutat pentru Ștefan jucării care să-i stimuleze gândirea și inevitabil m-am lovit de expresia ,,joc/jucărie care ajută la dezvoltarea imaginației". Parcă nu-mi suna prea bine, mai ales că din experiența proprie de copil, pot să zic că am avut destulă imaginație, dar asta nu m-a ajutat în mod deosebit, nici la școală, nici în viață. Pentru că imaginația este un canal pe care intră tot felul de unde.

      În fine, în momentul în care am gândit eu că nu-mi sună prea bine, nu am aprofundat, iar noțiunile îmi erau cam vagi.

      ...Ca să citesc într-o zi o frază (nu am reținut pe unde, dar se poate verifica pe internet) în care se atrăgea atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă imaginația pentru om, a faptului că aceasta e o piedică în calea rugăciunii și că este greșit să se pună atâta accent pe dezvoltarea ei la copii.

      Ceva asemănător am găsit pe acest site, despre ce spun Sfinții Părinți cu privire la imaginație:

• Există 4 tipuri principale de imaginație
• Primul tip este legat de păcate
• Al doilea de visare - reveria
• Al treilea tip este cel ce are legătură cu imaginația despre care am vorbit mai sus - imaginația creatoare - se pare că ar fi cel mai inofensiv tip, dar nu complet lipsit de primejdii
• Al patrulea tip se referă la folosirea rațiunii pentru închipuirea lui Dumnezeu

       În accepțiunea mea, imaginația este cea care te ajută să vizualizezi personaje/persoane, locuri, acțiuni atunci când citești basme, povești și cărți în general, când porți discuții, iar creativitatea te ajută să aduci la realitate, să dai formă concretă unor idei legate de construcții, tehnologie, aranjamente, ornamentație ș.a.m.d.
Cu siguranță, după o documentație mai amplă se pot delimita noțiunile specifice fiecăreia din cele două concepte.
      Deci, imaginația nu este un lucru negativ întru totul. Desigur, și ea a fost lăsată de Dumnezeu, dar cred că numai o parte o putem folosi ca să nu ne facă rău sau altfel zis, la fel ca și liberul arbitru, trebuie utilizată cu înțelepciune, altfel devine o armă periculoasă în mâna celui rău, care va fi folosită împotriva ta.
      Copilul nu este în măsură să știe să folosească aceste daruri date de Dumnezeu oamenilor în asemenea măsură încât să nu se vateme, dar adulții îl pot călăuzi. De aceea cred ca e mai bine să nu lăsăm garda jos când vine vorba de obiecte/reviste/jocuri care dezvoltă imaginația, doar pentru că ,,e bine să aibă copilu' imaginație".