Un blog f. frumos

http://cartilecopilarieimele.blogspot.ro/

      O să vă placă :). Eu o să le scot pe hârtie.

Aveți pereche!...

      Am citit pe blogurile de mame cu mai mult de 2 copii ce întrebări indiscrete poți primi referitor la nașterea de mai mult de 2 copii. Cele mai multe nedumeriri ale celor care nu acceptă multi-nașterea sunt legate de faptul că la ce îți mai trebuie al 3-lea copil dacă ,,ai deja pereche". Un copil în plus ,,are sens" dacă, de exemplu, primii doi sunt doar fete sau doar băieți. Hai, cu ,,generozitate", un al patrulea, dacă primii trei sunt de același gen, că, deh, nu ,,ți-a ieșit", sau ,,voia și soțul un băiat".

      Mă amuz, că eu sunt la etapa ,,aa! aveți pereche! ce frumos!". Abia aștept să văd câte din persoanele care mi-au spus asta, se vor bucura la fel și de al treilea. Cred că pot să le dau replica ,,am trecut la adunarea cu doi, doamnă! 2+1, știți?". Bineînțeles, n-o să zic asta niciodată, e o notă de ironie, dar mă gândeam că până vine al treilea aș putea să zic cui mi-o mai spune că am pereche: ,,păi ce să zic, dacă nu ieșea perechea din primi doi, din cei 10 copii pe care am de gând să-i nasc, sigur voi avea una!" :).
      And by the way: ce-o fi cu expresia asta? Pereche înseamnă prin definiție două ființe/obiecte de același fel. Dacă se referă la copii, nu văd rostul să spui ,,pereche", poți spune doi copii. Spui am văzut o pereche de bătrâni. Adică un cuplu. Pereche spui când e vorba de doi oameni aflați într-o relație. ,,Și-a găsit sufletul pereche". Dar când e vorba de copiii din aceeași familie??


Nu cerceta aceste legi, căci ești nebun de le-nțelegi...

Ce nu cunoaște un părinte tânăr la începutul vieții de familie

1. că deși vine cu multe patimi din familie și eșuează în primele încercări din educația copilului său, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate deveni un părinte excelent, și asta fără cursuri și fără un talent pedagogic înnăscut. Dar este nevoie de multă rugăciune...
2. că un copil mic poate avea gura mare și te poate convinge să îi faci pe plac, dar dacă ești hotărât și ferm, cedează
3. că reușita educației constă în a găsi un echilibru între a-i respecta copilului libertatea pe care Însuși Dumnezeu i-a dăruit-o și o respectă, și a impune niște limite, atât de necesare pentru formarea unui om

(Am ținut să notez aceste concluzii, deoarece la baza lor au stat niște temeri îndelungate care m-au frământat după nașterea primului copil. A nu se înțelege că am reușit să le pun în practică, ci doar mi s-au clarificat în minte.)

Ce zice Ștefan

      Dimineața, la 8, dormind eu un somn mai mult zgomotos decât profund:

      - Hai, măi mamă, trezește-te, ce atâta respirație ?!

      - Sunt păianjeni sub pat?

      - Nu.

      - De ce nu sunt?

 

      Lui Ștef îi place cântecul ,,O vioară mică de-aș avea". Mergând la Breaza, unde mamaia lui are o vecină Viorica, am putut asculta varianta ,,O viorică mică de-aș avea".

 

      După o zi în care mi-a cerut tot ce a văzut cu ochii (,,mami dă-mi și mie..."), seara în timp ce întindeam rufe pe balcon: Mami, dă-mi și mie noaptea!"

 

      Mai ascultăm Cutiuțele muzicale, în care e o melodie ,,Hai la horă, măi, flăcăi/ Să jucați bătuta măi". Supărat că nu i se îmbinau două piese, Ștef zice: ,,Stai aici, măi flăcăi"

 

      Versuri originale marca Ștefan: ,,și părintele plângea/în biserică să-l ia"

 

      Când a venit mama să stea la noi, i-am pus Ostrovul, 3 Pilde și alte filme. După jumătate de oră de privit, flăcăul ne reproșă: ,,creștinilor!"

 

      Tot mama l-a întrebat ,,ce scoate pompa aia (de țitei) din pământ?", și ca să-l ajute i-a spus prima silabă ,,ți...". Ștef: ,,țigănie!"

     

 

 

Conexiuni

      În liceu, confruntându-mă cu o cantitate mare de informații și timp limitat, citeam (degeaba) cărți de genul ,,Învață cum să înveți". Una din ideile principale pe care le-am reținut din ele - și care mi s-a confirmat prin experiență personală - este că un om învață mai ușor dacă face legături între informații.

      Pentru că am doi copii mici pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să-i fac creștini mari, încerc să fiu atentă la cum își educă oamenii credincioși pruncii, cum îi conving să renunțe la obiceiuri rele și cum le vorbesc. Din ce am observat până acum, pot spune că o educație reușită se face printr-un dialog permanent cu copilul, căruia trebuie să i se prezinte realitățile vieții în mod firesc, fără minciuni, prosteli, rușini fățarnice din partea părinților și, desigur, potrivit fiecărei vârste.

      Citesc acum o carte* scrisă de un preot rus, despre educația fetelor (mai exact, cum să discuți cu o fetiță despre problemele arzătoare ale maturizării) și această carte este scrisă sub forma unui dialog între mamă și fiica ei, în intervalul de vârstă a copilului 5-15 ani. Tonul exprimării este unul firesc, deschis, și ceea ce mi-a plăcut mult sunt explicațiile prin analogie cu viața plantelor/animalelor, pentru ca un copil să înțeleagă că face parte din lumea creată de Dumnezeu și mai ales că existența lui nu este întâmplătoare și fără scop. Toate explicațiile, însă, sunt expuse într-o perspectică creștină, nu izolate și repezite, așa cum procedăm câteodată cu copiii din lipsă de timp (care e de fapt o falsă îndreptățire), lenevire, lipsă de dăruire față de ei. Lucrurile privite astfel în conexiune cu Dumnezeu, prin relații de cauză-efect, sunt mai ușor de înțeles de către cei mici, dar și mai ușor de reținut! Explicațiile fade, lipsite de interes sunt imediat percepute de copil ca fiind incomplete, iar acesta va căuta amănunte în alte surse, care de cele mai multe ori nu sunt de dorit.

      Dumnezeu să ne ajute pe toți părinții să ne creștem pruncii cu dragoste, înțelepciune, răbdare și blândețe.

 

*Cartea fetelor, preot Alexei Gracev, ed. Credința strămoșească, 2006

Neascultarea

      De câteva zile mă preocupă un gând. Mă uit la copilul meu de trei ani că nu mă ascultă cu anumite lucruri pe care îi spun să le facă. Și normal că simt frustrare, dar de fiecare dată un glas interior îmi spune că așa îi fac și eu lui Dumnezeu. De fapt, se întrepătrund mai multe lucruri, pe care le-am aflat de la persoane mai experimentate și din cărți duhovnicești:

• copiii sunt neascultători dacă și părinții sunt neascultători (de Dumnezeu).
• copiii sunt dați părinților spre vindecarea lor de patimi
• copiii sunt oglinda părinților, ei vor urma modelul acestora și vor imita chiar și starea interioară

      Cu alte cuvinte, ceea ce le lipsește site-urilor și articolelor de tot felul despre creșterea și educarea copiilor sunt sfaturi despre cum să te educi mai întâi pe tine ca părinte ca să poți avea copiii pe care îi dorești.

      Modelul meu suprem, ca să zic așa, pentru că am mai multe modele în ceea ce privește creșterea copiilor, este o familie cu copii numeroși și foarte liniștiți și nu unul, doi, ci toți sunt așa. Sunt sigură că cel mai puternic ajutor le este rugăciunea, dar nu cea de seară și dimineață și atât, ci permanentă. Și nu aș fi atât de sigură, dacă nu aș fi încercat și eu să mențin o stare de rugăciune interioară permanentă, ale cărei roade le-am simțit. Din păcate am cam pierdut din râvnă, deoarece rugăciunea necontenită necesită anumite eforturi pe care eu nu le fac constant.

Crowded

      Zilele acestea sunt extrem de aglomerate. Pur simplu nu mai există timp pentru micile mele hobby-uri. Copiii sunt solicitanți, din toate punctele de vedere și ziua se umple cu micile treburi pe care trebuie să le fac pentru ei:

• suc de fructe dimineața (cu spalat storcătorul)
• hrănit fiecare copil de mai multe ori pe zi, fiecare pe unde îl prind, unul scuipă, altul râde, trebuie să-i conving să mănânce ce le dau
• casnice - unele zilnice, altele la 2, 3, 4 zile: cumpărături, gătit, spălat rufe, călcat, spălat vase (care ia o grămadă, cunoscătorii știu), curățenie prin diverse colțuri, inepuizabila și obositoarea strângere de obiecte și jucării mari și mici,mici, mici.
• baia copiilor - zilnică sau nu
• plimbarea de o oră, când e frumos
• joacă cu fiecare în parte

      Mai nou, am și câteva ,,proiecte" noi de care mă ocup printre picături:

• căutat jucării on-line
• căutat activități de făcut cu Ștefan, pentru că, evident, jucăriile pe care le are nu sunt suficiente ca să acopere energia lui de 3 ani, dar are nevoie și de implicarea mea, așa că trebuie să facem diverse lucruri care să îi placă și din care să și învețe.

Program

      Programul zilnic al lui Ștef arată cam în felul următor:

trezire 7.00-8.00
mic-dejun 8.00-9.00
joacă/activități/ieșit la cumpărături/parc
desene 30 min-1h
joacă/activități
prânz
joacă în baie - zilnic/1 dată la câteva zile
gustare
somn 14.30-16.00 sau 16.00-18.30
joacă/activități
desene 30 min-1h
culcare 21.30-23.00

Trucuri comice sau absurd rafinat

      Copiii sunt o adevărată comedie. Deși uneori te lovești de un zid de încăpățânare feroce, sunt situații când, cu puțină istețime, îi poți convinge să facă ce le-ai spus.

      De exemplu:

      - Vrei alb sau negru?

      - Negru! Va spune ultima variantă pentru că e mai proaspătă în ureche.

      - Vrei negru sau alb?

      - Alb!

      Dacă repeți acest exercițiu, s-ar putea să vezi că tot timpul alege a doua opțiune. Și atunci sunt două posibilități: fie nu știe/nu e decis ce vrea, fie nu înțelege prea bine ce îi ceri.

 

      - Dă cheia, că altfel ți-o iau!
      Și o dă.

      (Înainte de a intra în parc:)
      - Dacă nu o să mă asculți când îți voi spune să mergem acasă, plecăm de la parc!

      - Dacă în cinci minute nu te culci, îți voi închide desenele! (Oricum în cinci minute se termină cu desenele, dar amenințarea îl face să asculte și să se culce!)

Greșeli în educație - vârsta 2-3 ani

• A-i spune să facă ceva, printr-un ton provocator, făcându-l să se răzvratească. De exemplu: TU va trebui să le strângi! (daca a împrăștiat ceva intenționat), în loc de: te rog să strângi, cu un ton neutru.
• A-l gâdila sau a-l face să râdă peste măsură atunci când e necăjit, cu scopul de a-i stinge supărarea. Nu sunt sigură că este neapărat o greșeală, dar mie mi se pare că astfel părintele sare peste etapa de dialog cu copilul (,,spune-mi de ce ești supărat?"/,,vreau să vorbești cu mine" etc.) și chiar peste etapa de reconciliere (,,iartă-mă dacă te-am supărat"/,,hai să ne împăcăm"), iar copilul rămâne cu o rană nevindecată, ce se reactualizează la fiecare supărare. Nu am auzit nicăieri că râsul vindecă neînțelegerile dintre oameni, dar știu că prin comunicare și iertare, acestea se sting.
• Ne e frică de propriul copil. De exemplu, când ne cere ceva care trebuie să-i refuzăm și știm că va avea o reacție negativă, chiar violentă, reacționăm noi înaintea lui de frică, amenințănd în avans și sărim în acest fel două etape: etapa de refuz și etapa de întărire a refuzului. Copilul: Vreau să mă uit la desene. Părintele: Să nu te aud, că te trimit în dormitor/îți iau mașinuța - greșit! Ar trebui să îi spunem: Nu, te uiți mai târziu/te-ai mai uitat odată astăzi/Așteaptă să termin treaba și ne uităm împreună etc.
• În general, sărirea peste anumite grade de refuz sau de limitare a libertății copilului se reflectă în atitudinea recalcitrantă a copilului, care, fiind bruscat verbal, vă reacționa mai violent decât este cazul.
• Grade de limitare a libertății copilului, în accepțiunea mea: 1-mutarea atenției asupra unui alt lucru, 2-nu ai voie/ar fi bine să nu faci asta, 3-te-am rugat să nu faci asta, 4-dacă mai faci, îți iau jucăria, 5-du-te la colț/în dormitor
• Hai, găsiți-vă, ăștia cu drepturile omului să vă luați de exprimarea mea :))

Dacă nu era...

      ...Emilița, cum era viața mea?

      Emiluța este un copil extrem de liniștit. Stă ore în șir și pipăie diverse obiecte și tace. Desigur că nu este cu mult mai liniștită decât alți copii, nici nu vreau să o compar cu alții, dar, în orice caz este o fetiță despre care poți să spui fără ezitare că este cuminte.

      Hai să facem un scenariu: între Ștefan și Emilia este o diferență de doi ani și o lună, după unii, mică. Să presupunem că plecam urechea la sfatul ,,pe al doilea fă-l mai încolo, ca să nu-ți fie greu!" (deși nu mi-a dat nimeni acest îndemn). Pe al doilea îl ,,făceam" peste vreo câțiva ani. Cine poate garanta că Emiluța mea se năștea peste vreo câțiva ani, adică venea ea și nu alt suflet sau, mai rău, nu mai venea nimeni? A demonstrat genetica posibilitatea ca embrionul care s-ar fi putut concepe acum, dintr-un spermatozoid și un ovul unice, cu trăsături genetice unice, să se conceapă peste câțiva ani (atunci), dacă nu permiți concepția acum? Cunoaște cineva planurile Domnului, ca să zici: las' că face Dumnezeu cumva să se conceapă un embrion identic în momentul atunci? Atunci apare o contradicție: dacă te încrezi că Dumnezeu îți va da acel embrion atunci și nu acum, de ce nu îți pui cu totul nădejdea în El? Poți spune: ,,La asta mă încred în Dumnezeu, la cealaltă nu"?

      Eu cred că oricum nu cunoaștem răspunsul și nici nu trebuie, dar întreb din nou: cine îmi garantează că, dacă eu nu îi permiteam fetiței mele să se conceapă atunci când s-a conceput, peste câțiva ani, când voi fi fost ,,odihnită", s-ar fi zămislit Emilița mea sau, în orice caz, un al doilea copil? Suntem prea încrezători și prea neîncrezători. Nu te juca, frate, cu planurile lui Dumnezeu. Una este să vrei să naști al doilea copil sau al treilea sau al n-lea, dar să ai o ispită, să-ți fie teamă, să ai un moment de ezitare în viața ta și să te rogi Domnului să te ajute și iar să cazi și iar să te ridici, și alta e să nu ai nicio opreliște, ba chiar să dispui de situație financiară, sănătate deplină și să nu vrei deliberat să ai nici măcar primul copil, ce să mai vorbim de al doilea...doar pentru că pleci urechea la mama, prietena, soțul/soția, colegii de serviciu (care uneori sunt mai ,,întelepti" decât propria mama, decât preotul, decât sfinții).

      Cum era viața mea fără Emiluța, care îmi aduce atâta bucurie? Și dacă eram săracă, tot mă bucura. Și dacă eram bolnavă, tot mă bucura. Pentru că un suflet de copil este prin sine însuși o mângâiere și o alinare pentru părinte. Este greu cu amândoi, nu zic, pentru că Ștefan o pupă mai apăsat decât trebuie și o face să plângă de câteva ori pe zi, dar este asta un motiv să o fi pedepsit pe Emiluța și să-i spun: ca să nu te facă Ștefan să plângi, vino mai târziu, să îmi fie și mie mai ușor cu voi doi, iar dacă nu vei fi tu, va fi alt copil, whatever...

 

 

                                              ,,Suntem unici si irepetabili"

Da, o minune

      Înainte să mă căsătoresc auzeam și eu cuvinte dulci, gen ,,copiii sunt o minune", ,,ce minunat este să ai un copil" (special n-am folosit termenul dulcegării, care are un sens peiorativ, iar eu nu intenționez să critic aceste expresii). Deși nu mă pronunțam nici favorabil, nici nefavorabil vis-à-vis de ele, tindeam totuși să fiu de partea celor care nu înțeleg ,,ce e atât de minunat la un copil" și care îi maimuțăreau pe posesorii de vorbe zaharoase. Într-adevăr: ce-mi zici mie că sunt minunați copiii și de ce încerci să mă convingi de acest lucru, dacă eu nu trăiesc încă experiența de a-mi vedea și iubi proprii copii ?

      Astăzi, după mai bine de doi ani de strâns în brațe frăgezimea umană în persoană, observ în anumite răgazuri cotidiene, prin darul lui Dumnezeu, că ceea ce eu numesc cu egoismul și trufia specifică omului căzut - copilul meu/copiii mei - este ceva care mă depășește! Exact acesta e sentimentul: ai rămas în urmă, e mult mai mult aici decât vezi.

      De ce egoism, de ce trufie? Pentru că așa tindem să credem:

• că noi îi facem - de fapt, noi suntem co-creatori, noi conlucrăm cu Dumnezeu la venirea lor în lume, îi ajutăm oferindu-le trupul (care și acesta prinde formă prin lucrarea lui Dumnezeu, deci e mult spus că noi dăm ceva). Cea mai bună comparație cu această conlucrare este întruparea Mântuitorului din Pururea Fecioara Maria, Maica noastră, se știe că prin consimțământul ei s-a realizat taina mântuirii noastre*
• că noi decidem când vin pe lume - aici ating un subiect dureros, deoarece din discuțiile pe care le am cu unii oameni îmi dau seama că foarte mulți sunt ferm convinși că zămislirea copiilor la comandă este un fapt de neclintit, iar neacceptarea ei, o alternativă de viață
• că noi ne chinuim cu ei până îi vedem mari

      Revenind, spuneam că mă simt copleșită când mă uit la copiii mei, pentru că ei sunt ceva ce eu n-am mai văzut în viața mea de tânără sedusă de atracțiile cele obositoare ale lumii. Se înțelege că de văzut copii am mai văzut, dar nu cum îi văd astăzi.

      Ținând în mâna mea degetele fragile ale Emiliței, mă cutremur la gândul că Dumnezeu mi-a dat un om! Un om adevărat, complet format, un om în miniatură, dar totuși un om cu suflet propriu...nu mai sunt eu cu sufletul meu și atât. Iată că mai există cineva lângă mine, de care eu trebuie să am grijă. E incredibil! Nu ne dăm seama că avem lângă noi un trup cu suflet, care este individual și este altul decât al nostru. Suflet care se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la un moment dat. Eu nu pot cuprinde cu mintea aceste lucruri și recunosc că nu pot să le înțeleg în profunzimea lor...dar asta mă ajută să înțeleg că Dumnezeu există, să cred la un nivel mai înalt acest lucru pe care în mod dureros îl acceptăm de frică să nu fim în ceata celor care Îl refuză pe Dumnezeu.
 

* După cum am citit în cartea Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă, (de Maica Magdalena, ed. Deisis, Sibiu, 2008, pg. 26), un professor de teologie sublinia: ,,Trebuie neapărat să spuneți că mântuirea lumii a fost condiționată de voința Mariei și de curajoasa ei acceptare a chemării pe care Dumnezeu a pus-o înaintea ei"

Doi copii

      Ce este mai fain decât un copil? Doi copii! Asta îmi vine în minte când îi văd pe copiii mei interacționând. La început eram crizată când îl vedeam pe Ștefan împungând-o pe cea mică. Cu timpul, m-am obișnuit și l-am lăsat pe el mai liber, pentru că un lucru interzis de prea multe ori, răbufnește în ceva mai rău - nu e valabil pentru orice lucru interzis copilului, dar în acest caz este ceva aparte. Când vezi un copil de doi-trei ani că ia în brațe/pune mâna/impinge/trage un bebeluș te năvălește un val de sentimente: teamă, bucurie, enervare, dorința de a proteja, iar din acestea le selectezi pe cele care se potrivesc situației. Adică:

a) Chiar dacă amândoi sunt copiii tăi, vei vedea că primează spiritul de apărare al bebelușului, instinctul de leoaică. Îi iubești în mod egal, dar cel mare nu este atât de neajutorat, deci cu el poți vorbi, îl vei îndepărta dacă lovește bebelușul, vei fi mai dură dacă este nevoie, poate se va supăra, va plânge, dar asta e viața.

b) Nu totdeauna ai răbdare să aștepți pentru a vedea dacă cel mare începe sau nu vreo ofensivă și apar nervii (acesta e termenul pe care îl folosim noi oamenii ca să îndulcim caracterul de patimă al mâniei). Ăștia nu sunt buni.

c) Chiar dacă ți-e teamă, parcă simți și o bucurie, da, acea bucurie care apare de multe ori atunci când îți vezi odrasla imitând un gest frumos pe care l-a văzut la tine, făcând ce i-ai zis, încălțându-se singur, bucuria că îți vezi copilul comportându-se minunat. Acea bucurie pe care de multe ori ți-o inhibi, de teamă că este prea îndrăzneț față de adulți sau că o să cadă de pe gardul de 10 centimetri, când el de fapt explorează. (despre asta trebuie vorbit mai mult într-o altă postare)

      Dintre toate aceste simțăminte cel mai important este să te bucuri. De copiii tăi. Să te bucuri că ți-a dat Dumnezeu doi copii, trei, n. Să dai la o parte pragmatismul și să lași omul sensibil din tine să iasă la lumină.