De la ultima postare s-au schimbat multe. Concediul din această vară mi-a priit ca niciodată. Se pare că nu sunt încă atât de duhovnicească încât să mă odihnească numai locurile sfinte. Anul acesta mi-am relaxat fizicul și psihicul obosite de hiper-activii mei copii prin...ape! Nu prea mi-am mai pus problema costumului de baie, deși în primavera eram fermă în privința ideii de a sta pe plajă cu o rochie pe mine. În schimb am adoptat o costumație alcătuită din costum întreg și pantaloni scurți, cu care am intrat și în apă, și m-am simțit bine așa (m-am bucurat că nu m-au mai supărat gândurile de rușine că eu sunt altfel, că-s prea îmbrăcată etc.). Nu știu de ce, dar mă relaxează mult statul în apă, e un mediu în care mă simt mai bine chiar și decât pe pământ. Mai ales că anul acesta am avut bucuria de a constata că am învățat să înot (bine, în ape sărate, nu știu ce aș face în altfel de ape :))
Cu toate acestea vizita la mormântul Sf. Paisie Aghioritul și cea recentă la Părintele Proclu au schimbat în mine mai multe decât o vară de pelerinaje la toate mănăstirile dintr-o anumită regiune. Poate și pentru faptul că de ceva vreme am început să mă rog să simt și eu ceva când fac un pelerinaj și nu doar oboseală. Bine, nu știu cum să descriu acest sentiment, dar e ciudat să mergi cu mai mulți oameni la vreo mănăstire și toți să se simtă binecuvântați, iar tu să te gandești cât te-au necăjit copiii în mașină :D.
Cu părintele Proclu pot să spun că s-a întâmplat un lucru care m-a pus pe gânduri: de data aceasta bietul de el era atât de bolnav, încât nu ne-a putut da decât o binecuvântare. Deși cuplul care a intrat în fața noastră la el a stat aproape jumătate de oră, iar eu îmi doream ca ruda care era cu noi să își poată spune păsul părintelui (copil cu autism), părintele i-a răspuns scurt lui Constantin când el a întrebat dacă putem sta de vorbă: ,,Nu!". Deși m-am mâhnit oarecum, m-am mângâiat cu vorbele pe care ni le-a spus o cunoștiință din Grecia: ,,În rai, ne vom da seama cât de mult au contat toate binecuvântările pe care le luăm aici pe pământ de la părinții pe care-i vizităm".
Ca și anul trecut (când am apucat să-i spun părintelui oful meu, iar sfatul lui s-a dovedit extraordinar de folositor) și anul acesta aveam ceva foarte apăsător pe suflet și aș fi vrut să-i spun.
Nu i-am spus dar...problema se pare că a început să se estompeze. Nu pot să menționez decât că apăsarea mea era de așa natură încât am simțit că numai o minune ar putea să mă salveze.
În altă ordine de idei, copiii au mai crescut și nu se mai bat la fiecare 5 minute, ci cam la câteva ore, ceea ce pentru mine înseamnă: gătit pentru cel puțin 30 min fără fugi bruște din bucătărie și fără copii umblători la ustensilele mele, stat la calculator fără cățărat în brațe, mâncat în liniște și alte facilități. Se joacă cu mult lego. Slavă Domnului!
Cu ocazia asta, mi-am dat seama că testul la care pic este cel psihic: nu rezist la țipete de copii prea mult timp, și nu e vorba de plâns de copil mic, ci de frate mai mic chinuit de frate mai mare.
