Viața Părintelui Gheorghe Calciu - Mănăstirea Diaconești

      Dragă cititorule, nu știu dacă ai aflat despre deshumarea Părintelui Gheorghe Calciu, unul dintre numeroșii martiri ai temnițelor comuniste. După șapte ani de la adormirea sa, trupul i-a fost găsit neputrezit, ceea ce îl arată pe Părintele a fi sfânt. Deși deshumarea și acest semn minunat sunt controversate, deoarece contravin dorinței testamentare lăsate de Părintele, sfințenia acestui om nu poate fi negată.

      Te rog să citești mai multe despre acest lucru în publicațiile on-line despre Părintele Calciu, pe care te las să le găsești singur.

      Dar nu despre asta voiam să-ți vorbesc, ci despre un text minunat pe care l-am găsit în cartea Viața Părintelui Gheorghe Calciu, alcătuită cu sprijinul Mănăstirii Diaconești (editura Christiana, București, 2007). Iată ce spunea Părintele despre copilăria sfinției sale, într-un dialog cu cineva.

 

      ,,La noi în sat cam jumătate din populație era românească, iar cealaltă jumătate era formată din lipoveni, ruși, turci, tătari și evrei. Oamenii se înțelegeau foarte bine, dar încuscriri nu se făceau. Fiecare era cu legea lui. Cu lipovenii, care erau pescari, făceam troc: noi le dădeam grâu și făină, iar ei ne aduceau pește - la noi peștele era a doua mâncare, după lapte, cartofi și mămăligă.

 

      - La școală aveau clase separate?

 

      - Nu. Școala o făceam împreună, dar în afara orelor de clasă, preotul rus îi învăța pe copiii lor scrierea rusă și cântarea bisericească, iar hogea îi învăța pe turci scrierea arabă și Coranul. Și preotul, și hogea erau mai drastici decât învățătorul nostru și-i cam atingeau pe copii cu nuiaua. În rest, eram prieteni cu toții și ne jucam împreună. Pe copiii de lipoveni îi declaram turci și noi eram moldovenii lui Ștefan cel Mare - că nu vedeam atunci nimic mai eroic decât Ștefan cel Mare. Purtam lupte, dar toate erau în joacă. Am fost foarte buni prieteni între noi.

 

      - Cum s-ar zice, făceați acolo un fel de multiculturalism!

 

      - Da, și i-aș invita pe oficialii Uniunii Europene să meargă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecții de adevărat multiculturalism de la învățător, popă și hoge. Deși cred că multe se vor fi schimbat și pe acolo în rău, sub influența culturii masono-europene..."

 

       După ce am citit acest lucru m-am gândit cât de frumos și cât de trist! Cât de frumos (încă) trăiau oamenii, în special românii acum nici o sută de ani. Cât de trist că astăzi ne-am lăsat mintea încâlcită de satana și încercăm să reinventăm cu mintea noastră întinată valori care altădată existau de la sine în sufletul ortodox.
      Să ne rugăm să fim noi schimbarea pe care vrem să o vedem în lume.

 

Polițistul care prinde hoții și în timpul liber

Agentul șef principal Virgil Airoaie, subofițer în cadrul Serviciului Rutier Bacău, a prins doi tâlhari dintr-o lovitură.

Totul s-a întâmplat pe strada Oituz din Bacău. Polițistul era în timpul liber, mergea spre Sala Sporturilor să vadă un meci de volei. Potrivit desteptarea.ro, Virgil Airoaie a văzut cum trei tineri, doi băieți și o fată, îl loveau pe un bărbat căzut la pământ, apoi au luat-o la fugă.

„Imediat am virat și m-am dus cu 100 de metri în fața lor. Inițial i-am prins pe toți, dar unul a reusit să scape. I-am imobilizat și am chemat un echipaj de poliție. Ulterior a fost prins și al treilea”, a povestit polițistul, citat de desteptarea.ro. Cei trei tâlhari, care au vârste între 17 și 23 de ani, i-au furat bărbatului două telefoane mobile, care au fost recuperate și înapoiate. 

Iar asta nu e prima dată când polițistul Virgil Airoaie prinde infractori în timpul liber. În luna iunie l-a prins pe un alt tâlhar care i-a smuls lanțul de la gât unei bătâne și a rupt-o la fugă. Hoțul a fost fugărit și prins de Virgil Airoaie.

Înainte de a fi agent la Rutieră, polițistul a lucrat la secția Judiciară și se întâlnea foarte des cu astfel de cazuri.

 

Sursa: Ionuț Fantaziu | Yahoo News 

Pagina pesimistului

      Dacă aș fi scris ,,pagina optimistului", ar fi fost pentru publicul țintă o chestie de genul ,,ah, eu n-am ce căuta aici!". Dar cum publicitatea negativă atrage mai repede, sper că-mi voi atinge scopul...
      Ideea acestui capitol al blogului, ca să-i zic așa, este să promovez știri pozitive, prin care românul să vadă și partea bună a acestei țări. De fapt, vreau să împărtășesc ceea ce mie îmi luminează perspectiva asupra acestei țări, pentru că și eu am momente când viziunea îmi este sumbră.
      Știrile pe care le voi posta nu sunt lucruri de importanță majoră, dar cei care cred că omul este alcătuit din trup și suflet cunosc faptul că orice veste bună, orice amănunt pozitiv lucrează în mod benefic asupra ființei umane.
     
     

Crăciun, dar fără Hristos

      Frenezia sărbătorilor de iarnă cu care ne îndoctrinează de câțiva ani vesticii îndepărtați, a strecurat printre sigle, logo-uri, motto-uri și alte simboluri, și un cuvânt cel puțin intrigant. De fapt, acest lucru l-am sesizat acum doi ani, dar nu i-am mai dat importanță și nu l-am împărtășit decât soțului meu.

      Acum dacă tot mi l-am reamintit, folosesc acest prilej pentru a-l ,,diseca'' un pic.

      Desigur, ai auzit expresia Merry Xmas. Dacă în română cuvântul Crăciun nu are în comun cu numele Domnului decât primele două litere, în englezescul Christmas conține întregul Său nume: Christ, în engleză, bineînțeles.

      Și atunci ce se întâmplă dacă Îl elimini pe Hristos din această expresie? Că și așa, noi oamenii știm să ne distrăm și fără El de 25 decembrie, ba chiar pe unii ne cam deranjează să amintim de El, doar trăim într-o lume modernă, evlavia este old-fashioned.

 

      Vorba aia: ,,Mersi, Doamne, că Te-ai născut în această zi, ca să mai avem și noi un motiv în plus de petrecere, dar n-ai putea să Te duci sus la culcare, în Cerul Tău?

 

      Deci, ce se întâmplă dacă Îl scoți pe Domnul? Pui un X, ca la listele alea cu V și X - este și lipsește. Absent, nu e. De ce nu e? Pentru că nu Îl vrem.

 

      Pentru unii, asta o să sune gen: mamă, da' tu vezi pe dracul peste tot. Pai da, pentru că este peste tot. ,,Asta e habotnicie, exagerare." O fi pentru cei pentru care Hristos nu reprezintă mare luru, dar pentru cine are dragoste de El, aceste amănunte sar în ochi și dor. Hristos este Cineva drag pentru unii dintre noi. Și așa cum ochiul celui îndrăgostit nu soportă ca imaginea celui iubit să fie pătată, nici numele Domnului nu se cade să fie știrbit...

Dacă nu era...

      ...Emilița, cum era viața mea?

      Emiluța este un copil extrem de liniștit. Stă ore în șir și pipăie diverse obiecte și tace. Desigur că nu este cu mult mai liniștită decât alți copii, nici nu vreau să o compar cu alții, dar, în orice caz este o fetiță despre care poți să spui fără ezitare că este cuminte.

      Hai să facem un scenariu: între Ștefan și Emilia este o diferență de doi ani și o lună, după unii, mică. Să presupunem că plecam urechea la sfatul ,,pe al doilea fă-l mai încolo, ca să nu-ți fie greu!" (deși nu mi-a dat nimeni acest îndemn). Pe al doilea îl ,,făceam" peste vreo câțiva ani. Cine poate garanta că Emiluța mea se năștea peste vreo câțiva ani, adică venea ea și nu alt suflet sau, mai rău, nu mai venea nimeni? A demonstrat genetica posibilitatea ca embrionul care s-ar fi putut concepe acum, dintr-un spermatozoid și un ovul unice, cu trăsături genetice unice, să se conceapă peste câțiva ani (atunci), dacă nu permiți concepția acum? Cunoaște cineva planurile Domnului, ca să zici: las' că face Dumnezeu cumva să se conceapă un embrion identic în momentul atunci? Atunci apare o contradicție: dacă te încrezi că Dumnezeu îți va da acel embrion atunci și nu acum, de ce nu îți pui cu totul nădejdea în El? Poți spune: ,,La asta mă încred în Dumnezeu, la cealaltă nu"?

      Eu cred că oricum nu cunoaștem răspunsul și nici nu trebuie, dar întreb din nou: cine îmi garantează că, dacă eu nu îi permiteam fetiței mele să se conceapă atunci când s-a conceput, peste câțiva ani, când voi fi fost ,,odihnită", s-ar fi zămislit Emilița mea sau, în orice caz, un al doilea copil? Suntem prea încrezători și prea neîncrezători. Nu te juca, frate, cu planurile lui Dumnezeu. Una este să vrei să naști al doilea copil sau al treilea sau al n-lea, dar să ai o ispită, să-ți fie teamă, să ai un moment de ezitare în viața ta și să te rogi Domnului să te ajute și iar să cazi și iar să te ridici, și alta e să nu ai nicio opreliște, ba chiar să dispui de situație financiară, sănătate deplină și să nu vrei deliberat să ai nici măcar primul copil, ce să mai vorbim de al doilea...doar pentru că pleci urechea la mama, prietena, soțul/soția, colegii de serviciu (care uneori sunt mai ,,întelepti" decât propria mama, decât preotul, decât sfinții).

      Cum era viața mea fără Emiluța, care îmi aduce atâta bucurie? Și dacă eram săracă, tot mă bucura. Și dacă eram bolnavă, tot mă bucura. Pentru că un suflet de copil este prin sine însuși o mângâiere și o alinare pentru părinte. Este greu cu amândoi, nu zic, pentru că Ștefan o pupă mai apăsat decât trebuie și o face să plângă de câteva ori pe zi, dar este asta un motiv să o fi pedepsit pe Emiluța și să-i spun: ca să nu te facă Ștefan să plângi, vino mai târziu, să îmi fie și mie mai ușor cu voi doi, iar dacă nu vei fi tu, va fi alt copil, whatever...

 

 

                                              ,,Suntem unici si irepetabili"

Dacă nu mai putem, Tu ești de vină, Doamne!

      A fost un moment când am crezut că întrebarea ,,Dacă Dumnezeu e bun, de ce permite să se întâmple în lume crime, violuri, catastrofe etc.?" este un exercițiu de gimnastică mentală cu care ne place să cochetăm din când în când atunci când vine vorba de paradoxurile Domnului, căci în ortodoxie sunt multe, după cum a arătat și N. Steinhardt în scrierile sale. Dar am văzut că unii oameni chiar se tulbură de acest paradox și primesc în mintea lor gândul diavolesc că Dumnezeu nu este, prin urmare, chiar atât de bun sau, altfel spus, uite că I-am găsit nod în papură Celui ce a creat și nodul și papura și pe om cu tot cu cugetul lui slab.

      Răspunsul clasic la această întrebare trebuie căutat, bineînțeles, în semnificația conceptului de liber arbitru. Dar o astfel de întrebare, chiar nerostită, denotă îndrăzneală și cu siguranță slăbiciunea sufletului celui care și-o pune. De ce slăbiciune? Pentru că suntem chemați la luptă cu noi înșine, cu patimile noastre, cu neputința noastră. De ce spune Iisus că Împărăția Cerurilor trebuie căutată în noi, că este în noi? Pentru că acolo trebuie dusă lupta, în noi.

      Personal, mi se pare greu să ,,privești" înlăuntrul tău, de fapt mai dificil este să pricepi cu mintea ce înseamnă introspecția aceasta, căci odată ce ai înțeles-o, exercițiul întoarcerii către sine se ușurează prin experiență. Seamănă un pic cu a înțelege un sistem filosofic, pe care trebuie să-l pricepi cu mintea, deoarece nu te ajută imaginile. Slavă Domnului că pentru acest lucru nu trebuie să căutăm prin cărți tehnici, ci darul vine de la El dacă și noi dorim lucrul acesta.

      Ei, și după ce ,,te-ai văzut", ajungi să cunoști nu doar cât ești de slab, ci și CÂTE poți face. Și nu acel poți face trâmbițat de cărți tip ,,Cum să reușești în viață", ci acel poți face al sfinților, al mărturisitorilor, chiar al mucenicilor, dacă ți se dă un astfel de lucru, căci fiecare este chemat să devină sfânt. Apropo de asta, abia aștept să scriu un post despre ce înseamnă sfânt, căci înseamnă altceva decât știam...

      Oricum, ideea este că, stai liniștit, nu Dumnezeu este responsabil pentru crimele, violurile și catastrofele din lume, dar poți spune că Dumnezeu le îngăduie, deci, vezi, acesta era un cuvânt mai potrivit. De fapt, și a permite este sinonim cu îngăduie, până la urmă diferența trebuie făcută, nu în sintaxă, ci în starea sufletească cu care se pune această întrebare...

Colind

      Anul acesta mi-a fost dat să ascult un colind nou pentru urechile mele, ale cărui versuri le găsesc încântătoare:

 

Leru-i, Doamne Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-așterne,
Nimeni să nu-i vadă
Urma prin zăpadă,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.

Lerui-i, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Coboară, coboară,
Preasfânta Fecioară;
Dar pe unde merge
Urma i se șterge,
Taina din vecie
Nimeni să n-o stie.

Leru-i, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Intră-n staul, iată
Maica Preacurată
În staul de vite,
Pe paie strunjite,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.

Leru-i, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-așterne,
Lumina cerească
Din iesle să crească,
Razele-n zăpadă
Îngeri să le vadă,
Din înaltul Cer.
Leru-i, Doamne, Ler!

 

      Colindul poate fi ascultat aici, dar versurile sunt modificate. Varianta pe care am ascultat-o inițial și care respectă versurile de mai sus  aparține unui domn a cărui voce n-o recunosc, și nu am găsit-o încă pe internet.

      Pentru că îmi place foarte mult acest colind, am căutat cuvintele pe net și așa am descoperit că autoarea este maica Teodosia de la mănăstirea Vladimirești, pe numele de mireană Zorica Lațcu.

 

      De origine din Ardeal, monahia Teodosia a trăit între 1917-1990; a studiat limbi clasice și limba franceză la Facultatea de Filologie din Cluj. A colaborat la întocmirea ,,Dicționarului Limbii Române" coordonat de Sextil Pușcariu. A ajutat la traducerea unor opere ale sfinților Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Origen etc.

      Este autoarea unora din cele mai frumoase poezii creștine românești. Insula Albă, Osana Luminii (din care face parte și Colind-ul de sus) și Poemele Iubirii sunt primele trei volume de poezie religioasă ale maicii Teodosia.

      A intrat în monahism la 31 de ani și a avut o admirație deosebită pentru părintele Arsenie Boca, cel care se pare că a și inspirat-o în creație. La fel ca mulți călugări din timpul ei a fost arestată, acuzată, închisă, prigonită, bătută, scoasă din mănăstire.

(Mai multe despre Zorica Lațcu: aici și aici.)

La biserică cu tine!

      Am găsit la Maica Magdalena, ucenica starețului Sofronie - ucenicul Sfântului Siluan, un text edificator în legătură cu dorința noastră de a-i convinge pe alții să vină la biserică și să aibă o relație cu Dumnezeu.

 

      Trebuie să ne reținem de la încercarea de a-i crea pe ceilalți după chipul și asemănarea pe care am hotărât-o pentru ei. (...) conștienți întotdeauna că nu vom câștiga nimic încercând să-l silim pe cineva să o apuce pe calea voii lui Dumnezeu. ,,Taina mântuirii e a celor ce o vor în mod liber, nu a celor supuși tiraniei" (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Cuviosul Porfirie obișnuia să spună: ,,Nu trebuie să facem presiuni asupra cuiva să vină la biserică. Hristos spunea: <<Dacă vrea cineva să vină după Mine...>>". (...) cerem proniei divine să atingă inima (...) înainte ca noi să intervenim și să stricăm lucrurile prin nerăbdarea noastră.*

 

     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*Maica Magdalena, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă, ed. Deisis, Sibiu, 2008

Om-carte-lume

      Iubesc cititul. 

     În copilărie eram în stare să devorez cărți la propriu; le adulmecam coperțile, foile, mă îmbibam de mirosul acela atât de cunoscut, de hârtie veche impregantă cu zeci de degete tinere, care au mângâiat grăbite sau liniștite foile răzvrătite, hârtie care a fotografiat atâtea fețe pline de emoție, sau de carte abia ieșită de sub tipar, cu litere strălucind de proaspăta amintire a tușului negru. Am idolatrizat cărțile. M-am închinat ca la icoane. Le aranjam în bibioteca mea la linie, după autor, după nume, alfabetic, numeric și după alte criterii pe care le inventam pe loc. Numai mama știe că de câteva ori pe an camera mea era în șantier: le scoteam pe toate, ștergeam praful și le rearanjam. Sufeream când trebuia să citesc o carte nouă: eram obligată să îi îndoi coperta, să-i ucid frumusețea perfectă.

 

      Ain't that cute??...But its wroong!
      De ce e greșit? Pentru că orice devine idol pentru om, îl înlocuiește pe Dumnezeu în inima acelui om. Dacă spun că idolatrizez, chiar o fac, nu e o figură de stil, căci din prisosul inimii grăieşte gura (Matei 12: 34).

 

      Bine, nu vreau acum să pun accentul pe patimi, dar trebuie să arăt ce stă la baza felului în care apreciez cărțile acum, și care este deosebirea față de cum făceam înainte.

      Înainte eram un copil - adică un om neexperimentat, lipsit de noțiuni duhovnicești, fără prea mare putere de discernământ. Eram copilul Alice, căci nu orice copil are lipsurile enumerate mai sus. Și, da, idolatrizam cărțile, dar mai ales personajele, poveștile și, într-o mai mică măsură, autorii acestora, cu funcția de cauză a ceva ce mi-a produs plăcere.
      Două păcate aveam vis-à-vis de cărți: acela de a le fi iubit mai presus de Dumnezeu și acela de a nu fi cunoscut adevărul ascuns în cărți (acesta e mai mult un minus, decât un păcat).
      Despre ce adevăr este vorba? Nu te gândi că voi face aici o pledoarie gen ,,Subliminal messages hidden in rock music" și ,,The truth beneath Coca-Cola logo". Mă refer la o suită de amănunte pe care le-am sesizat în timp, citind beletristică autohtonă și străină, amănunte pe care le voi scoate la iveală pentru fiecare lectură în parte.

      Iubesc cititul. Dar astăzi cercul cărților bune s-a restrâns pentru mine. Am introdus noi filtre. Îmi place să iau o pauză de lectură în iureșul acestei vieți, dar nu mai pot să fiu doar un alt individ care face parte din masa ,,devoratorilor de cărți", vreau să fiu a lui Hristos și să-mi asum această identitate chiar și când vine vorba de lucruri banale.

 

 

www.liveandlovework.com

 

 

      [Îmi amintesc niște întâmplări comice legate de zgârcenia de a împrumuta cărți:

• Colega mea de bancă din liceu mi-a reamintit după câțiva ani că atunci când era vorba să pun cartea mea la mijloc (mai ales dacă era vorba de una nouă), ca să urmărim amândouă, o deschideam doar pe jumătate, de frică să nu o rup :))
• Același comportament l-am întâlnit la o altă persoană câțiva ani mai tarziu; când trebuia să împrumut o carte pentru a o xeroxa, o obțineam foarte greu, după lungi insistențe. Bănuiesc că exista o teamă pricinuită de degradarea care se face cărților prin manipularea uneori negrijulie a angajaților de la xerox.]

Goblen

      De câteva luni sunt posesoarea unui goblen măricel, la care am început recent să lucrez cu mai mult sârg. Mi l-a dăruit soacra mea în această vară; cu toate că nu prea era momentul să mă înjug la un lucru care va dura și va lua ceva timp din puținul care îmi rămâne liber (cu un copil energic de 2 ani jumătate și unul de 5 luni), am simțit că pot să mă ocup și de el. (Cred că e o răzbunare pe o meteahnă a mea de a mă apuca de un lucru fără a-l finaliza sau pe cealaltă meteahnă, de a nu mă apuca de un lucru, de teamă că nu-l voi termina.)
      Imaginea pe care va trebui s-o reprezinte este ,,Țăranca" lui Grigorescu. Mă apucasem să cos tot ce era cu negru, în ideea că trebuie început cu culorile închise pentru a preveni murdărirea celor deschise, dar soacra mea mi-a zis că se începe de sus și se lucrează fiecare pătrat la rând.
      Nu aș fi scris despre goblen - reprezintă totuși o activitate banală în viața mea, mai ales că nu o desfășor ca meserie și nici nu mă laud cu o deosebită dragoste pentru artă -dacă nu m-aș fi gândit că va fi amuzant să urmăresc evoluția lucrului la el, prin poze și postări regulate.
      Așa că iată cum arată în acest stadiu de început:

 

 

 

 

      Și cum nutresc o pasiune secretă pentru calcule chițibușare, am aproximat cam în cât timp aș putea să termin. Sunt mai multe scenarii:

      Datele problemei: lățimea goblenului - 19 pătrățele x 100 puncte. Lungime - 30 de pătrățele x 100 pct. Marginea - câte 3 pătrațele și pe lungime și pe lățime, dar nu intră în discuție. În total ar fi: 19x30=570 de pătrățele sau 5700000 de pct.; dar asta e prea detaliat.

      Prima variantă: dacă lucrez câte un pătrat pe zi, aș putea să termin în cel puțin 2 ani (dacă aș fi lucrat 7 zile din 7, îmi ajungeau 365x2=730 de zile, dar pentru că sunt 52 de duminici într-un an plus alte sărbători, sunt disponibile în medie cam 5 zile pe săptămână, deci 5x52x2=520 de zile. Înseamnă 2 ani și un pic)

      A doua variantă: să lucrez câte 10 pătrățele pe săptămână (deși depășesc media zilnică de mai sus, am libertatea de a lucra și 2, 3, 4 sau chir 10 într-o singură zi). Într-un an și 7 săptămâni aș fi gata.

      Oricum, departe de a mă conforma vreunui scenariu, știu că o să lucrez haotic, când apuc, cât apuc, pe unde apuc. Așa că rămâne de văzut dacă măcar postările mă vor ajuta să mă țin de treabă și să termin goblenul până nu depășesc jumătate de fire albe în păr.

Topogan vs. Tobogan

      Propun ca varianta cuvântului care definește unul din obeictele de joacă preferate ale copiilor să rămână topogan. Motive:

• În încercarea de a-l învăța pe fiul meu să pronunțe cuvântul corect și anume tobogan, mi-am dat seama că în momentul în care va intra în contact cu alte persoane - dintre care n-am auzit nici măcar două care să spună tobogan (una e posibil să fi auzit totuși) - atunci tot ce m-am străduit să îl învăț se va pierde. Și atunci nu voi rămâne decât cu o dezamăgire și un efort făcut în zadar, care putea fi canalizat spre un aspect mai important al educației.
• Nici măcar eu nu pronunț tobogan, deorece lingvistic este mai dificil și fonetic sună mai bine topogan.
• Nu este la fel de grav cu a accepta variantele eronate succesuri, mi-ar place, mam dus etc., în locul variantelor corecte succese, mi-ar plăcea, m-am dus. Am dat aceste exemple, nu pentru că au fost vreodată propuse pentru modificare, ci pentru că la fel ca în cazul toboganului sunt folosite de un număr foarte mare de persoane.
• Nu doresc revoluționarea limbii române, ci încerc să atrag atenția asupra necesității de a fi maleabili în ceea ce o privește, deoarece, în opinia mea, calea de mijloc trebuie căutată în toate aspectele vieții noastre.

Da, o minune

      Înainte să mă căsătoresc auzeam și eu cuvinte dulci, gen ,,copiii sunt o minune", ,,ce minunat este să ai un copil" (special n-am folosit termenul dulcegării, care are un sens peiorativ, iar eu nu intenționez să critic aceste expresii). Deși nu mă pronunțam nici favorabil, nici nefavorabil vis-à-vis de ele, tindeam totuși să fiu de partea celor care nu înțeleg ,,ce e atât de minunat la un copil" și care îi maimuțăreau pe posesorii de vorbe zaharoase. Într-adevăr: ce-mi zici mie că sunt minunați copiii și de ce încerci să mă convingi de acest lucru, dacă eu nu trăiesc încă experiența de a-mi vedea și iubi proprii copii ?

      Astăzi, după mai bine de doi ani de strâns în brațe frăgezimea umană în persoană, observ în anumite răgazuri cotidiene, prin darul lui Dumnezeu, că ceea ce eu numesc cu egoismul și trufia specifică omului căzut - copilul meu/copiii mei - este ceva care mă depășește! Exact acesta e sentimentul: ai rămas în urmă, e mult mai mult aici decât vezi.

      De ce egoism, de ce trufie? Pentru că așa tindem să credem:

• că noi îi facem - de fapt, noi suntem co-creatori, noi conlucrăm cu Dumnezeu la venirea lor în lume, îi ajutăm oferindu-le trupul (care și acesta prinde formă prin lucrarea lui Dumnezeu, deci e mult spus că noi dăm ceva). Cea mai bună comparație cu această conlucrare este întruparea Mântuitorului din Pururea Fecioara Maria, Maica noastră, se știe că prin consimțământul ei s-a realizat taina mântuirii noastre*
• că noi decidem când vin pe lume - aici ating un subiect dureros, deoarece din discuțiile pe care le am cu unii oameni îmi dau seama că foarte mulți sunt ferm convinși că zămislirea copiilor la comandă este un fapt de neclintit, iar neacceptarea ei, o alternativă de viață
• că noi ne chinuim cu ei până îi vedem mari

      Revenind, spuneam că mă simt copleșită când mă uit la copiii mei, pentru că ei sunt ceva ce eu n-am mai văzut în viața mea de tânără sedusă de atracțiile cele obositoare ale lumii. Se înțelege că de văzut copii am mai văzut, dar nu cum îi văd astăzi.

      Ținând în mâna mea degetele fragile ale Emiliței, mă cutremur la gândul că Dumnezeu mi-a dat un om! Un om adevărat, complet format, un om în miniatură, dar totuși un om cu suflet propriu...nu mai sunt eu cu sufletul meu și atât. Iată că mai există cineva lângă mine, de care eu trebuie să am grijă. E incredibil! Nu ne dăm seama că avem lângă noi un trup cu suflet, care este individual și este altul decât al nostru. Suflet care se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la un moment dat. Eu nu pot cuprinde cu mintea aceste lucruri și recunosc că nu pot să le înțeleg în profunzimea lor...dar asta mă ajută să înțeleg că Dumnezeu există, să cred la un nivel mai înalt acest lucru pe care în mod dureros îl acceptăm de frică să nu fim în ceata celor care Îl refuză pe Dumnezeu.
 

* După cum am citit în cartea Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă, (de Maica Magdalena, ed. Deisis, Sibiu, 2008, pg. 26), un professor de teologie sublinia: ,,Trebuie neapărat să spuneți că mântuirea lumii a fost condiționată de voința Mariei și de curajoasa ei acceptare a chemării pe care Dumnezeu a pus-o înaintea ei"

Doi copii

      Ce este mai fain decât un copil? Doi copii! Asta îmi vine în minte când îi văd pe copiii mei interacționând. La început eram crizată când îl vedeam pe Ștefan împungând-o pe cea mică. Cu timpul, m-am obișnuit și l-am lăsat pe el mai liber, pentru că un lucru interzis de prea multe ori, răbufnește în ceva mai rău - nu e valabil pentru orice lucru interzis copilului, dar în acest caz este ceva aparte. Când vezi un copil de doi-trei ani că ia în brațe/pune mâna/impinge/trage un bebeluș te năvălește un val de sentimente: teamă, bucurie, enervare, dorința de a proteja, iar din acestea le selectezi pe cele care se potrivesc situației. Adică:

a) Chiar dacă amândoi sunt copiii tăi, vei vedea că primează spiritul de apărare al bebelușului, instinctul de leoaică. Îi iubești în mod egal, dar cel mare nu este atât de neajutorat, deci cu el poți vorbi, îl vei îndepărta dacă lovește bebelușul, vei fi mai dură dacă este nevoie, poate se va supăra, va plânge, dar asta e viața.

b) Nu totdeauna ai răbdare să aștepți pentru a vedea dacă cel mare începe sau nu vreo ofensivă și apar nervii (acesta e termenul pe care îl folosim noi oamenii ca să îndulcim caracterul de patimă al mâniei). Ăștia nu sunt buni.

c) Chiar dacă ți-e teamă, parcă simți și o bucurie, da, acea bucurie care apare de multe ori atunci când îți vezi odrasla imitând un gest frumos pe care l-a văzut la tine, făcând ce i-ai zis, încălțându-se singur, bucuria că îți vezi copilul comportându-se minunat. Acea bucurie pe care de multe ori ți-o inhibi, de teamă că este prea îndrăzneț față de adulți sau că o să cadă de pe gardul de 10 centimetri, când el de fapt explorează. (despre asta trebuie vorbit mai mult într-o altă postare)

      Dintre toate aceste simțăminte cel mai important este să te bucuri. De copiii tăi. Să te bucuri că ți-a dat Dumnezeu doi copii, trei, n. Să dai la o parte pragmatismul și să lași omul sensibil din tine să iasă la lumină.

 

 

 

Rânduri de început

Om bun,

      Bine ai venit pe blogul meu!

      Doresc ca acest spațiu să fie pentru tine - călător prin lumea secolului al XXI-lea - un reazem în lupta cu răul din tine și din lume.

      Dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, nu eu te voi ajuta să-L găsești, căci nu mi-am propus asta, iar Dumnezeu nu se lasă descoperit decât celor care doresc cu adevărat să-L găsească...

      Dacă Îl cunoști pe Dumnezeu, deși este un fel de a spune, vei sesiza, probabil, scăpările din rândurile mele, pe care te invit să le corectezi. 

      Vreau să arunc aici gânduri, idei, fapte de zi cu zi care îmi produc o anumită emoție, recenzii de carte, de film, idei ale altora, care mi-au atras atenția. Îmi doresc să realizezi că aici scrie un om cu sentimente, greșeli, năzuințe și încercări ca și tine.

      Îți urez lectură plăcută și cu folos!

     

     

Cu drag,
Alice