Goblen

      De câteva luni sunt posesoarea unui goblen măricel, la care am început recent să lucrez cu mai mult sârg. Mi l-a dăruit soacra mea în această vară; cu toate că nu prea era momentul să mă înjug la un lucru care va dura și va lua ceva timp din puținul care îmi rămâne liber (cu un copil energic de 2 ani jumătate și unul de 5 luni), am simțit că pot să mă ocup și de el. (Cred că e o răzbunare pe o meteahnă a mea de a mă apuca de un lucru fără a-l finaliza sau pe cealaltă meteahnă, de a nu mă apuca de un lucru, de teamă că nu-l voi termina.)
      Imaginea pe care va trebui s-o reprezinte este ,,Țăranca" lui Grigorescu. Mă apucasem să cos tot ce era cu negru, în ideea că trebuie început cu culorile închise pentru a preveni murdărirea celor deschise, dar soacra mea mi-a zis că se începe de sus și se lucrează fiecare pătrat la rând.
      Nu aș fi scris despre goblen - reprezintă totuși o activitate banală în viața mea, mai ales că nu o desfășor ca meserie și nici nu mă laud cu o deosebită dragoste pentru artă -dacă nu m-aș fi gândit că va fi amuzant să urmăresc evoluția lucrului la el, prin poze și postări regulate.
      Așa că iată cum arată în acest stadiu de început:

 

 

 

 

      Și cum nutresc o pasiune secretă pentru calcule chițibușare, am aproximat cam în cât timp aș putea să termin. Sunt mai multe scenarii:

      Datele problemei: lățimea goblenului - 19 pătrățele x 100 puncte. Lungime - 30 de pătrățele x 100 pct. Marginea - câte 3 pătrațele și pe lungime și pe lățime, dar nu intră în discuție. În total ar fi: 19x30=570 de pătrățele sau 5700000 de pct.; dar asta e prea detaliat.

      Prima variantă: dacă lucrez câte un pătrat pe zi, aș putea să termin în cel puțin 2 ani (dacă aș fi lucrat 7 zile din 7, îmi ajungeau 365x2=730 de zile, dar pentru că sunt 52 de duminici într-un an plus alte sărbători, sunt disponibile în medie cam 5 zile pe săptămână, deci 5x52x2=520 de zile. Înseamnă 2 ani și un pic)

      A doua variantă: să lucrez câte 10 pătrățele pe săptămână (deși depășesc media zilnică de mai sus, am libertatea de a lucra și 2, 3, 4 sau chir 10 într-o singură zi). Într-un an și 7 săptămâni aș fi gata.

      Oricum, departe de a mă conforma vreunui scenariu, știu că o să lucrez haotic, când apuc, cât apuc, pe unde apuc. Așa că rămâne de văzut dacă măcar postările mă vor ajuta să mă țin de treabă și să termin goblenul până nu depășesc jumătate de fire albe în păr.

Topogan vs. Tobogan

      Propun ca varianta cuvântului care definește unul din obeictele de joacă preferate ale copiilor să rămână topogan. Motive:

• În încercarea de a-l învăța pe fiul meu să pronunțe cuvântul corect și anume tobogan, mi-am dat seama că în momentul în care va intra în contact cu alte persoane - dintre care n-am auzit nici măcar două care să spună tobogan (una e posibil să fi auzit totuși) - atunci tot ce m-am străduit să îl învăț se va pierde. Și atunci nu voi rămâne decât cu o dezamăgire și un efort făcut în zadar, care putea fi canalizat spre un aspect mai important al educației.
• Nici măcar eu nu pronunț tobogan, deorece lingvistic este mai dificil și fonetic sună mai bine topogan.
• Nu este la fel de grav cu a accepta variantele eronate succesuri, mi-ar place, mam dus etc., în locul variantelor corecte succese, mi-ar plăcea, m-am dus. Am dat aceste exemple, nu pentru că au fost vreodată propuse pentru modificare, ci pentru că la fel ca în cazul toboganului sunt folosite de un număr foarte mare de persoane.
• Nu doresc revoluționarea limbii române, ci încerc să atrag atenția asupra necesității de a fi maleabili în ceea ce o privește, deoarece, în opinia mea, calea de mijloc trebuie căutată în toate aspectele vieții noastre.

Da, o minune

      Înainte să mă căsătoresc auzeam și eu cuvinte dulci, gen ,,copiii sunt o minune", ,,ce minunat este să ai un copil" (special n-am folosit termenul dulcegării, care are un sens peiorativ, iar eu nu intenționez să critic aceste expresii). Deși nu mă pronunțam nici favorabil, nici nefavorabil vis-à-vis de ele, tindeam totuși să fiu de partea celor care nu înțeleg ,,ce e atât de minunat la un copil" și care îi maimuțăreau pe posesorii de vorbe zaharoase. Într-adevăr: ce-mi zici mie că sunt minunați copiii și de ce încerci să mă convingi de acest lucru, dacă eu nu trăiesc încă experiența de a-mi vedea și iubi proprii copii ?

      Astăzi, după mai bine de doi ani de strâns în brațe frăgezimea umană în persoană, observ în anumite răgazuri cotidiene, prin darul lui Dumnezeu, că ceea ce eu numesc cu egoismul și trufia specifică omului căzut - copilul meu/copiii mei - este ceva care mă depășește! Exact acesta e sentimentul: ai rămas în urmă, e mult mai mult aici decât vezi.

      De ce egoism, de ce trufie? Pentru că așa tindem să credem:

• că noi îi facem - de fapt, noi suntem co-creatori, noi conlucrăm cu Dumnezeu la venirea lor în lume, îi ajutăm oferindu-le trupul (care și acesta prinde formă prin lucrarea lui Dumnezeu, deci e mult spus că noi dăm ceva). Cea mai bună comparație cu această conlucrare este întruparea Mântuitorului din Pururea Fecioara Maria, Maica noastră, se știe că prin consimțământul ei s-a realizat taina mântuirii noastre*
• că noi decidem când vin pe lume - aici ating un subiect dureros, deoarece din discuțiile pe care le am cu unii oameni îmi dau seama că foarte mulți sunt ferm convinși că zămislirea copiilor la comandă este un fapt de neclintit, iar neacceptarea ei, o alternativă de viață
• că noi ne chinuim cu ei până îi vedem mari

      Revenind, spuneam că mă simt copleșită când mă uit la copiii mei, pentru că ei sunt ceva ce eu n-am mai văzut în viața mea de tânără sedusă de atracțiile cele obositoare ale lumii. Se înțelege că de văzut copii am mai văzut, dar nu cum îi văd astăzi.

      Ținând în mâna mea degetele fragile ale Emiliței, mă cutremur la gândul că Dumnezeu mi-a dat un om! Un om adevărat, complet format, un om în miniatură, dar totuși un om cu suflet propriu...nu mai sunt eu cu sufletul meu și atât. Iată că mai există cineva lângă mine, de care eu trebuie să am grijă. E incredibil! Nu ne dăm seama că avem lângă noi un trup cu suflet, care este individual și este altul decât al nostru. Suflet care se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la un moment dat. Eu nu pot cuprinde cu mintea aceste lucruri și recunosc că nu pot să le înțeleg în profunzimea lor...dar asta mă ajută să înțeleg că Dumnezeu există, să cred la un nivel mai înalt acest lucru pe care în mod dureros îl acceptăm de frică să nu fim în ceata celor care Îl refuză pe Dumnezeu.
 

* După cum am citit în cartea Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă, (de Maica Magdalena, ed. Deisis, Sibiu, 2008, pg. 26), un professor de teologie sublinia: ,,Trebuie neapărat să spuneți că mântuirea lumii a fost condiționată de voința Mariei și de curajoasa ei acceptare a chemării pe care Dumnezeu a pus-o înaintea ei"

Doi copii

      Ce este mai fain decât un copil? Doi copii! Asta îmi vine în minte când îi văd pe copiii mei interacționând. La început eram crizată când îl vedeam pe Ștefan împungând-o pe cea mică. Cu timpul, m-am obișnuit și l-am lăsat pe el mai liber, pentru că un lucru interzis de prea multe ori, răbufnește în ceva mai rău - nu e valabil pentru orice lucru interzis copilului, dar în acest caz este ceva aparte. Când vezi un copil de doi-trei ani că ia în brațe/pune mâna/impinge/trage un bebeluș te năvălește un val de sentimente: teamă, bucurie, enervare, dorința de a proteja, iar din acestea le selectezi pe cele care se potrivesc situației. Adică:

a) Chiar dacă amândoi sunt copiii tăi, vei vedea că primează spiritul de apărare al bebelușului, instinctul de leoaică. Îi iubești în mod egal, dar cel mare nu este atât de neajutorat, deci cu el poți vorbi, îl vei îndepărta dacă lovește bebelușul, vei fi mai dură dacă este nevoie, poate se va supăra, va plânge, dar asta e viața.

b) Nu totdeauna ai răbdare să aștepți pentru a vedea dacă cel mare începe sau nu vreo ofensivă și apar nervii (acesta e termenul pe care îl folosim noi oamenii ca să îndulcim caracterul de patimă al mâniei). Ăștia nu sunt buni.

c) Chiar dacă ți-e teamă, parcă simți și o bucurie, da, acea bucurie care apare de multe ori atunci când îți vezi odrasla imitând un gest frumos pe care l-a văzut la tine, făcând ce i-ai zis, încălțându-se singur, bucuria că îți vezi copilul comportându-se minunat. Acea bucurie pe care de multe ori ți-o inhibi, de teamă că este prea îndrăzneț față de adulți sau că o să cadă de pe gardul de 10 centimetri, când el de fapt explorează. (despre asta trebuie vorbit mai mult într-o altă postare)

      Dintre toate aceste simțăminte cel mai important este să te bucuri. De copiii tăi. Să te bucuri că ți-a dat Dumnezeu doi copii, trei, n. Să dai la o parte pragmatismul și să lași omul sensibil din tine să iasă la lumină.

 

 

 

Rânduri de început

Om bun,

      Bine ai venit pe blogul meu!

      Doresc ca acest spațiu să fie pentru tine - călător prin lumea secolului al XXI-lea - un reazem în lupta cu răul din tine și din lume.

      Dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, nu eu te voi ajuta să-L găsești, căci nu mi-am propus asta, iar Dumnezeu nu se lasă descoperit decât celor care doresc cu adevărat să-L găsească...

      Dacă Îl cunoști pe Dumnezeu, deși este un fel de a spune, vei sesiza, probabil, scăpările din rândurile mele, pe care te invit să le corectezi. 

      Vreau să arunc aici gânduri, idei, fapte de zi cu zi care îmi produc o anumită emoție, recenzii de carte, de film, idei ale altora, care mi-au atras atenția. Îmi doresc să realizezi că aici scrie un om cu sentimente, greșeli, năzuințe și încercări ca și tine.

      Îți urez lectură plăcută și cu folos!

     

     

Cu drag,
Alice