De câteva zile mă preocupă un gând. Mă uit la copilul meu de trei ani că nu mă ascultă cu anumite lucruri pe care îi spun să le facă. Și normal că simt frustrare, dar de fiecare dată un glas interior îmi spune că așa îi fac și eu lui Dumnezeu. De fapt, se întrepătrund mai multe lucruri, pe care le-am aflat de la persoane mai experimentate și din cărți duhovnicești:
- copiii sunt neascultători dacă și părinții sunt neascultători (de Dumnezeu).
- copiii sunt dați părinților spre vindecarea lor de patimi
- copiii sunt oglinda părinților, ei vor urma modelul acestora și vor imita chiar și starea interioară
Cu alte cuvinte, ceea ce le lipsește site-urilor și articolelor de tot felul despre creșterea și educarea copiilor sunt sfaturi despre cum să te educi mai întâi pe tine ca părinte ca să poți avea copiii pe care îi dorești.
Modelul meu suprem, ca să zic așa, pentru că am mai multe modele în ceea ce privește creșterea copiilor, este o familie cu copii numeroși și foarte liniștiți și nu unul, doi, ci toți sunt așa. Sunt sigură că cel mai puternic ajutor le este rugăciunea, dar nu cea de seară și dimineață și atât, ci permanentă. Și nu aș fi atât de sigură, dacă nu aș fi încercat și eu să mențin o stare de rugăciune interioară permanentă, ale cărei roade le-am simțit. Din păcate am cam pierdut din râvnă, deoarece rugăciunea necontenită necesită anumite eforturi pe care eu nu le fac constant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu