Înainte să mă căsătoresc auzeam și eu cuvinte dulci, gen ,,copiii sunt o minune", ,,ce minunat este să ai un copil" (special n-am folosit termenul dulcegării, care are un sens peiorativ, iar eu nu intenționez să critic aceste expresii). Deși nu mă pronunțam nici favorabil, nici nefavorabil vis-à-vis de ele, tindeam totuși să fiu de partea celor care nu înțeleg ,,ce e atât de minunat la un copil" și care îi maimuțăreau pe posesorii de vorbe zaharoase. Într-adevăr: ce-mi zici mie că sunt minunați copiii și de ce încerci să mă convingi de acest lucru, dacă eu nu trăiesc încă experiența de a-mi vedea și iubi proprii copii ?
Astăzi, după mai bine de doi ani de strâns în brațe frăgezimea umană în persoană, observ în anumite răgazuri cotidiene, prin darul lui Dumnezeu, că ceea ce eu numesc cu egoismul și trufia specifică omului căzut - copilul meu/copiii mei - este ceva care mă depășește! Exact acesta e sentimentul: ai rămas în urmă, e mult mai mult aici decât vezi.
De ce egoism, de ce trufie? Pentru că așa tindem să credem:
- că noi îi facem - de fapt, noi suntem co-creatori, noi conlucrăm cu Dumnezeu la venirea lor în lume, îi ajutăm oferindu-le trupul (care și acesta prinde formă prin lucrarea lui Dumnezeu, deci e mult spus că noi dăm ceva). Cea mai bună comparație cu această conlucrare este întruparea Mântuitorului din Pururea Fecioara Maria, Maica noastră, se știe că prin consimțământul ei s-a realizat taina mântuirii noastre*
- că noi decidem când vin pe lume - aici ating un subiect dureros, deoarece din discuțiile pe care le am cu unii oameni îmi dau seama că foarte mulți sunt ferm convinși că zămislirea copiilor la comandă este un fapt de neclintit, iar neacceptarea ei, o alternativă de viață
- că noi ne chinuim cu ei până îi vedem mari
Revenind, spuneam că mă simt copleșită când mă uit la copiii mei, pentru că ei sunt ceva ce eu n-am mai văzut în viața mea de tânără sedusă de atracțiile cele obositoare ale lumii. Se înțelege că de văzut copii am mai văzut, dar nu cum îi văd astăzi.
Ținând în mâna mea degetele fragile ale Emiliței, mă cutremur la gândul că Dumnezeu mi-a dat un om! Un om adevărat, complet format, un om în miniatură, dar totuși un om cu suflet propriu...nu mai sunt eu cu sufletul meu și atât. Iată că mai există cineva lângă mine, de care eu trebuie să am grijă. E incredibil! Nu ne dăm seama că avem lângă noi un trup cu suflet, care este individual și este altul decât al nostru. Suflet care se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la un moment dat. Eu nu pot cuprinde cu mintea aceste lucruri și recunosc că nu pot să le înțeleg în profunzimea lor...dar asta mă ajută să înțeleg că Dumnezeu există, să cred la un nivel mai înalt acest lucru pe care în mod dureros îl acceptăm de frică să nu fim în ceata celor care Îl refuză pe Dumnezeu.
* După cum am citit în cartea Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă, (de Maica Magdalena, ed. Deisis, Sibiu, 2008, pg. 26), un professor de teologie sublinia: ,,Trebuie neapărat să spuneți că mântuirea lumii a fost condiționată de voința Mariei și de curajoasa ei acceptare a chemării pe care Dumnezeu a pus-o înaintea ei"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu