Doi copii

      Ce este mai fain decât un copil? Doi copii! Asta îmi vine în minte când îi văd pe copiii mei interacționând. La început eram crizată când îl vedeam pe Ștefan împungând-o pe cea mică. Cu timpul, m-am obișnuit și l-am lăsat pe el mai liber, pentru că un lucru interzis de prea multe ori, răbufnește în ceva mai rău - nu e valabil pentru orice lucru interzis copilului, dar în acest caz este ceva aparte. Când vezi un copil de doi-trei ani că ia în brațe/pune mâna/impinge/trage un bebeluș te năvălește un val de sentimente: teamă, bucurie, enervare, dorința de a proteja, iar din acestea le selectezi pe cele care se potrivesc situației. Adică:

a) Chiar dacă amândoi sunt copiii tăi, vei vedea că primează spiritul de apărare al bebelușului, instinctul de leoaică. Îi iubești în mod egal, dar cel mare nu este atât de neajutorat, deci cu el poți vorbi, îl vei îndepărta dacă lovește bebelușul, vei fi mai dură dacă este nevoie, poate se va supăra, va plânge, dar asta e viața.

b) Nu totdeauna ai răbdare să aștepți pentru a vedea dacă cel mare începe sau nu vreo ofensivă și apar nervii (acesta e termenul pe care îl folosim noi oamenii ca să îndulcim caracterul de patimă al mâniei). Ăștia nu sunt buni.

c) Chiar dacă ți-e teamă, parcă simți și o bucurie, da, acea bucurie care apare de multe ori atunci când îți vezi odrasla imitând un gest frumos pe care l-a văzut la tine, făcând ce i-ai zis, încălțându-se singur, bucuria că îți vezi copilul comportându-se minunat. Acea bucurie pe care de multe ori ți-o inhibi, de teamă că este prea îndrăzneț față de adulți sau că o să cadă de pe gardul de 10 centimetri, când el de fapt explorează. (despre asta trebuie vorbit mai mult într-o altă postare)

      Dintre toate aceste simțăminte cel mai important este să te bucuri. De copiii tăi. Să te bucuri că ți-a dat Dumnezeu doi copii, trei, n. Să dai la o parte pragmatismul și să lași omul sensibil din tine să iasă la lumină.